Povesti video pentru copii

Catelusul dormea pe covoras langa canapea. Deodata, ca prin somn, a auzit ca cineva a zis:
- Miau!
Catelusul a ridicat capul, a luat seama imprejur. Nimeni! “Probabil am visat” - si-a zis el, si s-a lungit pe covoras. Dar iata ca cineva a zis di nou:
- Miau!
- Cine-i acolo? Catelusul a sarit ni sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat si sub masa. Nimeni!

S-a urcat pe pervazul ferestrei si a vazut un Cocos plimbandu-se prin curte. “Iata cine nu m-a lasat sa dorm” - s-a gandit Catelusul si a dat fuga in curte, direct la Cocos.
- Asculta, tu ai spus “Miau”? - l-a intrebat Catelusul pe Cocos.
- Nu, eu nu vorbesc… Si Cocosul a batut din aripi slobozind un “Cu - cu - ri - gu - uu!”
- Dar altceva nu stii sa spui? - l-a intrebat Catelusul.
- Nu, numai “Cucurigu” - a raspuns Cocosul. Catelusul s-a scarpinat cu laba de dinapoi, dupa ureche, si a plecat acasa… Deodata, chear langa pridvor, cineva a zis:
- Miau!
“Aha aici era!” - si-a zis Catelusul si a inceput sa scurme repede, langa pridvor, cu toate cele patru labute.

Cand s-a facut groapa mare, de acolo a tasnit un Soricel mic, cenusiu.
- Tu ai spus “Miau”? - l-a intrebat cu asprime in glas Catelusul.
- Ti - ti - ti - a chitait soricelul. Cine a zis asa?
- Cineva a zis “Miau” ….
- Aproape? - a intrebat tremurand Soricelul.
- Uite, chear aici - a raspuns Catelusul
- Mi-e frica! Ti - ti - ti! - a chitait Soricelul si a zbughit-o.
Catelul a cazut pe ganduri. Deodata, chear langa cusca cainelui, cineva a spus tare:
- Miau!

Catelusul a ocolit de trei ori , in fuga, cusca dar n-a dat de nimeni. In cusca s-a miscat cineva… “Aici era…- si-a zis Catelusul. Acum am sa-l prind…” S-a apropiat tiptil…I-a sarit insa in fata un Dulau mare si latos.
- Mr - r - r - r! - a marait Dulaul.
- Eu…eu vreau sa stiu…
- Mr - r - r - r !
- Dumneavoastra ati spus …. “Miau”? - abea a ingaimat Catelusul, cu coada intre picioare.
- Eu ?! RazI de mine, Catelule!
Catelusul a luat-o la sanatoasa cat il tineau picioarele, spre gradina, si acolo, s-a ascuns sub o tufa. Si, deodata, chear la urechea lui, cineva a spus:
- Miau!

Catelusul a scos capul de sub tufa si, pe o floare, langa nasul sau, a vazut o Albina pufoasa. “Iata deci cine a zis Miau”! - s-a gandit Catelusul si a vrut s-o inhate cu dintii.
- Bz - z - z - z- a bazait Albinasi l-a piscat pe Catelus chear de varful nasului.
Catelusul a scheunat si a rupt-o la fuga, iar Albina — dupa el! Zboara si bazaie:
- Bz - z -z -z -…te pisc! Bz - z - z…te pisc! A alergat Catelusul la iaz–si baldabac in apa!
Cand ascos capul din apa, Albina disparuse. Si deodata, cineva a spus iar:
- Miau!
- Tu ai spus “Miau”? - l-a intrebat catelusul pe un Pestisor care inota, aproape de el.

Pestele nu a raspuns nimic, a dat din coada si dus a fost in adancul iazului.
- Oac - oac - oac! - a izbugnit in ras o Broscuta ce sedeape o frunza de nufar. Ce tu nu stii ca pesti nu vorbesc?
- Atunci, poate tu ai spus “Miau”? - a intrebat-o Catelusul pe Broscuta.
- Oac - oac - oac! - a ras din nou Broscuta. Ce prostut esti! Broastele doar oracaie. Si s-a aruncat in apa.

Catelusul a plecat acasa, ud, cu nasul umflat. Necajit, s-a culcat pe covoras, langa canapea. Si deodata, a auzit:
- “Miau!!!”
A sarit in sus. Pe pervazul ferestrei sedea o Pisica, cu blana pufoasa, vargata.
- Miau! - a zis Pisica.
- Ham - Ham - ham! - a inceput catelul sa latre. Apoi si-a amintit cum a marait Dulaul latos si a inceput sa maraie si el: “Mr - r - r - r!”. Pisica s-a arcuit, a suierat: “S - s - s !”; a forait: “Far - far - far” -si a zbughit-o prin fereastra.
Catelul s-a intors pe covorasul sau si s-a culcat. Acum stia cine a zis “Miau”.

Citeste comentarile (0)

Paris, 6 ianuarie 1482. O multime de oameni se stransese inauntrul Palatului de Justitie. Era ziua pe care lumea o stia drept Sarbatoarea Nebunilor, iar cei de acolo venisera sa-si aleaga regele. Un grup de actori se straduia sa joace o piesa, dar nu-i baga nimeni in seama. Autorul, un tanar pe nume Pierre Gringoire, incepuse sa se necajeasca. Cativa oameni care tocmai treceau pe-acolo se oprisera in loc cateva clipe ca sa se uite, dupa care pufnira in ras.
- Aoleu, mare plictiseala si cu piesa asta! strigara ei. Hai fuga sa-l alegem pe regele Nebunilor! Ce-ar fi sa facem o intrecere de strambaturi? Cine se stramba ce-l mai urat, acela sa fie rege! Toata lumea izbucni in urale.
- Dati-i bataie cu piesa! striga Pierre Gringoire prada furiei. Dati-i bataie!

Insa nimeni nu-l auzi. Dupa cateva minute intrecerea era gata sa inceapa. Cei ce aveau sa se poceasca asteptau intr-o capela mica de langa sala principala. Deasupra usii se gasea o ferestruica sparta si se hotari ca fiecare, cand ii venea randul, sa-si vare capul prin spartura si sa se strambe cat mai urat cu putinta. Deodata se ivi un chip atat de pocit, incat gloata striga dintr-o data:
- El a castigat! El sa ne fie rege!
Barbatul iesi din capela si fu recunoscut de toata lumea. Era Quasimodo, clopotarul din catedrala Notre-Dame. Numai ca el nu se strambase de loc! Din nascare era la fel de slut si stramb cum numai trupul lui se mai lauda a fi. Multimea se stranse in jurul sau, ii aseaza o tichie de bufon pe capatana si il scoase pe strada in chiote si urale. Pierre Gringoire se uita neputincios la marea sala care se golise, iar apoi la baietii lui actori lasati sa joace in fata nimanui. Pe urma cineva fu auzit strigand:

- Haideti sa ne uitam la Esmeralda cum dantuieste!
Auzind asta, actorii se facura si ei nevazuti. Scotand un oftat de naduf, Pierre se lua dupa ei. In Place de Greve, Esmeralda dantuia luminata doar de palpairea unui foc. Avea pielea aurie si parul negru ca taciunele, era tanara si frumoasa. Uitand de toata supararea de pana atunci, Gringoire nu-si mai putu dezlipi ochii de la ea.
Dintr-un unghier, un barbat invesmantat tot in negru si cu o cautatura fioroasa o privea la randu-i pe Esmeralda. Dupa ce incheie dansul, fata o dadu la iveala pe Djali, caprita alba cu cornite aurite. Cand animalul strunit de tanara incepu si el sa dantuiasca, cei de fata izbucnira in risete. Deodata, barbatul in negru striga:
- Asta-i vrajitorie!Tanara tiganca se infiora si prinse sa tremure. Dintr-un alt colt al pietei se auzi o voce de femeie:
-Tiganca rea ce esti! Du-te inapoi unde ti-e locul!
Copiii incepura sa se hlizeasca.

- E pustnica aia batrana si scofalcita! chicotira ei. N-are ochi sa-i vada pe tigani. Ia auziti-o cum bolboroseste!Pe urma dadura cu ochii de alaiul care-l ducea pe Regele Nebunilor si plecara in fuga sa-l intampine. Pe data, silueta intunecata iesi din coltul umbros unde statuse ascunsa si se duse glont spre primul rand al alaiului. Gringoire isi recunoscu in clipa aceea maestru, pe Claude Frollo, arhidiaconul de la Notre-Dame. Furios din cale-afara, acesta se apropie de Quasimodo si-i smulse coroana de pe cap. Gloata isi tinu rasuflarea, curioasa sa vada ce avea sa urmeze. Quasimodo era puternic ca un taur si n-ar fi fost de mirare sa-l atace pe preot. In loc de asta, el ingenunche supus in fata lui Frollo. Preotul ii facu un semn numai de ei stiut, iar pe urma pleca din piata. Lumea incerca sa-l faca pe clopotar sa se intoarca in mijlocul ei, ca sa serbeze mai departe. Insa, Quasimodo ii infrunta cu o cautatura furiosa. Se dadura cu totii inapoi infricosati si-l lasara sa plece. Se inapoiara la catedrala fara un cuvant. Cu douazeci de ani in urma, Frollo il gasise pe Quasimodo in cripta unde erau lasati copiii parasiti si-l adoptase pe micutul care era atat de slut, incat nu se indurase nimeni sa-l ia de acolo. Quasimodo crescuse intre zidurile catedralei. Ii stia fiecare cotlon si mai stia ca era singurul camin de care avea sa-si aduca aminte vreodata. Dangatul puternic al clopotelor il asurzisera cu timpul si, chiar daca putea sa vorbeasca, foarte rar se intampla sa deschida gura, stand mai toata vremea cu pasarile si celelalte vietati ce-si gasisera culcus in turnul cladirii.Ii era devotat lui Frollo, care avea un renume cidat in targ. Unii sopteau ca se indeletnicea cu vrajitoriile - ceva caruia ii spunea magie neagra - si toata lumea se temea de el. Unde mai pui ca alti oameni scornisera ca insusi Quasimodo era un demon!

Dupa ce Esmeralda pleca din piata, Gringoire se tinu dupa ea. Nu avea nici o letcaie in buzunar si nu stia unde avea sa doarma. “Tiganii sunt cumsecade”. Strazile urbei erau pustii si pline de umbre furisate. Esmeralda mergea cu un pas sprinten, iar bietul Gringoire se silea sa n-o piarda din ochi. Deodata, din bezna tasnira doi barbati care o atacara pe fata. Aceasta prinse a tipa, iar bietul Gringoire ii sari in ajutor, strigand din rasputeri:
- Opriti-va!Stati!Pe urma vazu cu groaza ca unul dintre atacatori era Quasimodo! Cocosatul se repezi la Gringoire si-l dobori la pamant, iar apoi o lua pe sus pe Esmeralda si fugi cu ea in brate. Insotitorul lui porni in urma lor, lasandu-l pe Gringoire sa zaca fara simtire acolo unde fusese trantit. Esmeralda se zbatea si se lupta, strigand mereu dupa ajutor. Ca un facut, un soldat iesi de pe o straduta si le striga rapitorilor:
- Stati pe loc, nemernici ce sunteti! Dati drumul fetei!
Dupa aceea o lua pe tanara din bratele lui Quasimodo, care se uita la el si nu-i venea sa creada. Barbatul din fata lui era nimeni altul decat capitanul garzii regale!Oamenii lui il urmau indeaproape si nu trecu mult mult pana cand Quasimodo fu inconjurat de soldati inarmati. Insotitorul lui se facuse nevazut, ca si cum nici n-ar fi existat vreodata. Quasimodo incerca sa se lupte, dar soldatii erau prea multi si pana la urma reusira sa-l lege fedeles. Esmeralda il privi pe chipesul ofiter care o salvase si il intreba sfioasa cine era.

- Phoebus de Chateaupers, la ordinele dumitale, rosti el.
- Iti multumesc, domnule capitan, surase fata, facand o plecaciune plina de gratie si disparand in noapte, spre marea uimire a lui Phoebus.In vremea asta, Gringoire se ridica anevoie de jos. Vazu ca pe strazi nu mai era tipenie de om si isi blestema ceasul rau. Unde Dumnezeu avea sa doarma? Tot mergand fara tinta, nu trecu mult si Gringoire se rataci. Simti apoi ca era urmarit si chiar zari cateva siluete care se miscau in intuneric. Se gandi sa faca pe loc cale-ntoarsa, dar umbrele acelea amenintatoare nu-l lasau. Merse mai departe prada fricii si pana la urma ajunse intr-o curte mai paraginita. Intr-o parte se inalta un fel de han la are carui geamuri se vedeau luminite jucause.

- Unde ma aflu? striga el inspaimantat.
- Bine-ai venit la Curtea Miracolelor! rase cineva din multime.
Undeva in han, pe un butoi, sedea capetenia bandei, Clopin Trouillefou. Acesta ii asculta povestea lui Gringoire, iar apoi ii zise:
- Nu noi ti-am cerut sa vii aici. Ai venit, dar acum trebuie sa platesti.Arata undeva afara, unde o ditamai papusa atarna de o spanzuratoare, cu hainele pline de tot felul de clopotei.
- Daca poti sa iei punga de la mogaldeata fara sa se-auda un clinchet, te lasam in viata. Daca nu, dam papusa jos si te ridicam pe tine-n streang in locul ei!
Nici nu intinse Gringoire bine mana spre punga ca incepura sa zornaie toti clopoteii, iar cei din banda se-nghesuira in jurul noului venit si-l impinsera spre latul spanzuratorii. Ii pusesera deja funia in jurul gatului, cand Clopin vorbi din nou.
- Iti mai dam o sansa. Daca se-nvoieste vreuna din femeile de-aici sa te ia de barbat, iti dam drumul.
- Il iau eu striga o voce.Spre marea lui uimire, Gringoire o vazu pe Esmeralda croindu-si drum spre el.
- M-am invoit sa-ti fiu soata doar ca sa te scap de streang, dar nu cumva sa te apropii de mine, am cutit! Scoase un pumnal subtire de la cingatoare, iar Gringoire se aseza cu grija. Cum ai ajuns aici? Il intreaba tanara.
- N-am stiut incotro s-o iau, raspunse Pierre. N-am nici familie, nici bani. Sunt un parlit de scriitor.
- Pe mine m-au luat de la parinti, rosti Esmeralda, aratandu-i lui Pierre un pantofior pe care-l tinea intr-o punga de matase. Asta-i tot ce am. Dar intr-o buna zi o sa-mi gasesc parintii si cand or sa vada condurul, or sa ma recunoasca!

La o zi dupa Sarbatoarea Nebunilor, sala tribunalului era plina ochi. Toata lumea era curioasa, fiindca era ziua cand avea sa fie judecat Quasimodo. Din nefericire, si judecatorul, ca si impricinatul, era surd ca o cibota. Quasimodo n-avea cum sa auda intrebarile judelui, pe cand acesta din urma era incredintat ca i se raspundea. Nu trecu mult si lumea incepu sa rada ori de cate ori judecatorul punea o intrebare. Omul legii se infurie, crezand ca impricinatul isi batea joc de el. Pe neasteptate, se ridica in picioare.
- Luati-l pe circarul asta si legati-l de stalpul infamiei din piata! porunci el soldatilor. Sa ramana acolo un ceas sau doua, sa-i fie invatatura de minte sa mai ia legea peste picior!

Bietul Quasimodo fu scos din sala de judecata. Stalpul infamiei era de fapt o roata de lemn inaltata pe o constructie de piatra. Osanditul era legat de roata si biciuit, in vreme ce roata se invartea incet, ca sa aiba toti cei de fata prilejul sa asiste la pedeapsa. Curioasa, multimea incepuse deja sa se stranga. Pe cand Quasimodo era scos din sala de judecata, doua femei isi croira drum printre oameni ca sa ajunga la celula unde isi ducea zilele pusnica cea batrana. Aceasta se hotarase sa nu mai stie de nimeni si de nimic si sa traiasca de pe o zi pe alta, din pomenile celor mai milostivi. Cele doua femei ii lasara un codru de paine pe pervaz. In vreme ce se indepartau, una dintre ele spuse cu un suspin:
- Ce trista soarta. Tii minte ce fata draguta era?Toti o iubeau si ii erau, prieteni iar acum nici n-ai zice ca e aceeasi faptura.
- Si-a pierdut mintile cand i-au furat tiganii fetita, incuvinta cealalta femeie. I-au lasat un pantofior si nimic altceva. Si te mai miri ca n-are ochi sa-i vada pe tigani! Nefericita! Clatinand din cap, cele doua femei se alaturara multimii stranse deja in jurul stalpului infamiei. Quasimodo fu impins in genunchi si inlantuit de roata ce prinse a se invarti, in timp ce calaul il biciuia. De fiecare data cand biciul i se abatea pe spinarea gheboasa, Quasimodo tresarea de durere. Gloata radea la fel de tare cum o facuse deunazi, cand il alesese Rege al Nebunilor. Ba cativa se incumetara sa arunce cu pietre. Chiar atunci Claude Frollo strabatea piata calare pe un catar, iar Quasimodo ii arunca o privire plina de speranta. Doar era stapanul lui si avea sa-i vina in ajutor, nu?

Numai ca preotul isi vazu de drum si-si pironi ochii in alta parte. Dupa un ceas, Quasimodo cersi o gura de apa ca sa-si stinga setea. Multimea hohoti si mai abitir.Dintr-o data, Esmeralda isi facu loc printre oamenii din piata si se apropie de osandit. Gandindu-se la seara din ajun, Quasimodo socoti ca fata venise sa-si bata joc de el. Insa ea ii adusese apa de baut. In ochii cocosatului incepura sa joace lacrimi de recunostinta Chiar in clipa aceea, de la celula de piatra a pusnicei batrane, se auzi un glas inciudat si harsait:
- Blestemata sa fii, vrajitoareo, cu tot neamul tau!Tanara auzi vocea si se facu alba la fata ca o hartie.

Citeste comentarile (0)

A fost odata un padurar care avea o nevasta si sapte copii. Cel mai mare era de zece, si cel mic de sapte ani. Erau foarte saraci si cei sapte copii le ingreunau mult viata. Baietii nu puteau inca sa-si castige singuri bucatica de paine, fiindca timpurile erau tare potrivnice. Baiatul cel mic era tare slabut si din cale-afara de pipernicit. Nu era mai inalt decat degetul cel mic de la mana si de aceea il dadura porecla de Degetel. Bietul baiat era cel mai sfios si cel mai destept dintre toti fratii. Nu-i placea sa trancaneasca, in schimb asculta cu luare-aminte. In acel an, i-a incotit o foame atat de cumplita, incat bietii oameni hotarasera sa scape de copii. Intr-o seara, pe cand copiii dormeau, padurarul ii spuse nevestei:

-Vezi si tu ca nu mai avem cu cei hrani pe copii si nu vreau sa-i vad murind de foame. O sa-i parasesc maine in padure.
-Oh! Ai putea face una ca asta? striga nevasta padurarului.
In zadar incerca barbatul sa-i arate ca saracia era crunta, ea nu se putea invoi; desi saraca, era mai presus de toate mama. In cele din urma, cazu la invoiala cu barbatul ei si se duse sa se culce varsand lacrimi amare. Degetel auzise tot ce vorbisera parintii, pentru ca nu dormea. Pana la ziua nu se gandi decat la ce avea de facut. Se scula in zori si se duse la marginea unui parau, unde isi umplu buzunarele cu pietricele albe si apoi se intoarse acasa. Degetel nu sufla nici un cuvant fratilor lui.

A doua zi, intrand in padurea deasa, padurarul incepu sa taie lemne, in timp ce copiii trebaluiau si ei. Tatal si mama se indepartara incetisor, apoi o rupsera la fuga pe carare. Cand se trezira singuri, copiii, incepura sa-si strige parintii si sa planga cat ii tinea gura. Degetel le spuse:
-Nu mai plangeti, fratiorii mei! Tata si mama ne-au lasat aici, dar eu va duc inapoi, acasa. Veniti cu mine!
Degetel cunostea bine drumul, pentru ca presarase in cale pietricele albe. Fratii il urmara pe Degetel spre casa. La inceput, copiii nu indraznira sa intre si se pusera sa asculte ce vorbeau parintii. In ziua aceea, acestia castigasera ceva bani. Nevasta padurarului luase carne si pregatise cina.

Femeia zise cu durere:
-Vai, unde or fi bietii nostri copii? Ce-or fi facand in padure? Poate i-au sfasiat lupii!
Nevasta paduralului plangea amarnic:
-Vai mie! Unde-or fi copiii mei? Sarmanii mei copii!
Ea vorbise atat de tare, incat copiii, care erau in fata usii, strigara intr-un glas:
-Aici suntem!
Femeia alerga se le deschida usa si sarutandu-i le spuse:
-Cat sunt de bucuroasa sa va vad din nou, dragii mai copii! Desigur ca sunteti obositi si flamanzi!

Copiii se asezara la masa si mancara cu pofta, iar parintii erau cat se poate de bucurosi sa-i revada. Insa bucuria nu a tinut prea mult, parintii fiind din nou coplesiti de tristete: din cauza lipsei banilor, nu-i mai puteau hrani pe copii. Ei s-au gandit sa-i duca din nou in padure. Degetel trase din nou cu ureghea la ce puneau ei la cale. Se scula de zori sa adune pietricele, dar gasi usa incuiata de doua ori. Acum nu mai stia ce-i de facut. Nevasta padurarului dadu fiecarui copil cate o bucatica de paine pentru pranz. Degetel se gandi:”As putea presara firimituri pe unde vom trece” si ascuse bucata de paine in buzunar. Tatal si mama ii calauzira in locul cel mai adanc din padurea cea deasa si intunecoasa si ii parasira pe copii, cat mai departe de casa. Degetel era sigur ca nu-i va fi usor sa gaseasca drumul cu ajutorul firimiturilor de paine pe care le presarase de-a lungul cararii. Dar mare ii fu dezamagirea cand nu mai gasi nici urma de firimituri, fiindca pe toate le ciugulisera pasarelele. Iata-i singuri in padure!

Noaptea se apropia. Cu cat inaintau, cu atat se rataceau si se afundau mai adanc in padure. Se pornise un vant aprig si copiii dardaiau de frica. Li se parea ca aud din toate colturile urlete de lupi. Nu indrazneau nici sa vorbeasca, iar ploaia marunta ii udase pana la piele. Degtel se urca in varful unui copac, sa vada de jur-imprejur. Zari hat, departe, o luminita si se indreptara spre ea. Curand ajunsera la casa luminata si batura la poarta. O femeie le deschise si intreba:
-Ce doriti dragii mei copii?
Degetel raspunse:
-Suntem niste copilasi care ne-am ratacit in padure.Femeia le raspunse plangand:
-Vai, sarmanii mei, ati nimerit la un capcaun care inghite copii!
-Buna doamna, daca nu vreti sa ne lasati sa intram in casa, ne vor sfasia lupii, la noapte, in padure. Mai bine sa ne manance domnul Capcaun. Poate se va indura de noi, daca ne ajutati, ii raspunse Degetel,tremurand tot de spaima.

Nevasta capcaunului ii lasa sa intre si se duse sa se incalzeasca langa foc. Deodata se auzira batai in usa. Capcaunul se intorcea acasa. Femeia se grabi sa-i ascunda pe copii sub pat si deschise usa. Capcaunului ii era foame si se aseza la masa. Adulmecand in dreapta si-n stanga, simti miros de carne proaspata.
-Aici se petrece ceva necurat, zise el si se ridica de la masa, ducandu-se drept spre pat. A, vei sa ma pacalesti, iata vanat destul ca sa-mi pot ospata prietenii cand vor veni sa ma vada.Si scoase pe copii unul cate unul. Bietii copii ii cerura sa-i crute, dar capcaunul era de-o cruzime fara pereche. Niciodata nu se lasa induiosat. Ii spuse femeii:
-Vor fi bucate delicioase, mai cu seama daca-i pregatesti cu un sos bun.
Se duse sa ia un cutit mare dar femeia ii striga:
-De ce vrei sa faci asta astazi? N-ai timp maine?
-Ia taci din gura! raspunse capcaunul.
-Mai ai atata carne, urma femeia. Ia te uita, un vitel, doi berbeci si o jumatate de porc!
-Ai dreptate! spuse capcaunul. Du-i la culcare.

Femeia cea buna la suflet era bucuroasa ca-i scapase pe copii. Capcaunul avea la randu-i sapte fete care-i semanau leit. Nu erau inca foarte inraite, dar ii muscau pe copilasi ca sa le suga sangele. Ele se culcara devreme s-i dormeau toate sapte intr-un pat mare. Fiecare dintre ele purta o coronita de aur pe cap. In odaia aceia se mai afla un pat in care nevasta capcaunului ii culca pe copii. In toiul noptii, Degetel se scula, scoase caciulitele fratilor sai si le puse usurel pe capete copilelor capcaunului, iar coronitele de aur pe capetele fratiorilor sai. Cand capcaunul se destepta, isi lua cutitul cel mare si se urca in camera fiicelor sale. “Ia sa vedem ce fac micii nostri strengari”? isi spuse in sinea lui.

Se apropie de patul fetelor, care purtau caciulitele baietilor.
-Iata-i ! spuse spuse el, si taie pe loc gatul celor sapte fiice ale sale. Tare multumit de fapta sa, se duse din nou se culce.De indata ce-l auzi sforaind pe capcaun, Degetel isi destepta fratii, le spuse sa se imbrace si sa-l urmeze. Coborara incetisor in gradina si o luara la fuga cat ii tineau piciorele. Dimineata, femeia capcaunului se urca in camera fetelor, pe care le gasi cu capetele taiate. Capcaunul ramase si el uimit de ce i se arata inaintea ochilor si striga plin de manie:
-O sa mi-o plateasca nenorocitii! Da-mi repede cizmele cele de sapte poste. O sa pun mana ei!

Capcaunul porni pe urmele copiilor care erau departe de casa acestuia. Cand Degetel il zari pe urias pasind de pe un munte pe altul, trecand raurile ca pe niste paraiase, ii ascunse pe fratii sai in scobitura unei stanci. Capcaunul era obosit si vru sa se odihneasca putin. Din intamplare, se culca tocmai pe stanca unde se ascunsera copiii. Inchise ochii si adormi cat ai clipi. Degetel le arata drumul fratilor sai, care se indepartara in fuga spre casa. Apoi Degetel se apropie de capcaun, ii scoase cizmele si se incalta cu ele. Cizmele erau fermecate, marindu-se sau micsorandu-se dupa nevoie. Dupa ce-si puse cizmele de sapte poste, se duse drept la casa capcaunului, unde o gasi pe nevasta lui jelindu-si fetele ucise.

-Barbatul dumitale este in mare primejdie, ii zise Degetel. A cazut in mainile unei cete de talhari care au jurat sa-l omoare daca nu le dai tot aurul si argintul pe care-l are. M-a rugat sa vin sa va dau de stire primejdia care-l ameninta. Trebuie sa le duc tot ce aveti, daca nu, va fi ucis de banditi. Chiar capcaunul mi-a dat cizmele de sapte poste.Femeia ii incredinta toate bogatiile capcaunului, pe care Degetel le duse acasa, unde parintii si fratii il intampinara cu mare bucurie.

Citeste comentarile (0)

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. De mult, de cand cu povestile! Ca eu nu-s de atunci, ci-s de mai incoace. Da intr-o zi ma duc eu la bunica si cotrobaind incoace, cotrobaind incolo, dau de un sac; da rupt, da colbait!
- Bunicuta, ce ai dumneata in sacul cela? Da bunica:
- Lasa, zice, sa nu-l clintesti din loc! Zestre de la bunica-mea, care si ea a mostenit-o de la o strabunica a ei, care si ea cica o avea cu limba de moarte de la o rastrabunica a ei!

Si eu, ca un plod neastimparat ce ma gaseam, nu sa ascult! Chitesc cand nu-i bunica acasa, si hirsti! apuc sacul. Si cela era un sac de povesti, mai baieti! il deschid eu si povestile zbrr! zboara in toata lumea, de-au impanat tarile! Atunci eu hat! o poveste de coada; am prins-o si v-o spun si domniilor voastre! De mult, de cand ursii aplecau viteii si-i stergeau pe bot, desmierdindu-i, de cand lupii se luau de git cu mieii de se infrateau, sarutindu-i, de cand puricele se potcovea cu nouazeci si noua de oca la un picior si tot striga: „Mi-i usor, mi-i usor!” de mult, a fost un crai, un boier mare si a avut un fecior. Si se intimpla amu in cutare tinut iarmaroace, si zice feciorasul cela catre tat-sau:

- Tatuca, ce te-as ruga eu: da-mi o mie de galbeni, ca iaca negustorii se duc in iarmaroace; ma duc si eu, poate, cine stie, oi cistiga si eu ceva.Buun! ii da tat-su mia de galbeni, si hai si el la iarmaroc. Da el nu sa umble intr-a cistigului prin cele bilciuri, ci se duce intr-o scoala si zice:
- Domnilor, luminatilor si cinstitilor, de azi amiaza pana miine amiaza sa ma invatati scrisoarea, sa ma invatati toate felurile de scrisoare de pe lume; ca asis1 va platesc, iaca poftim, mia de galbeni pe masa. Si l-au invatat toate felurile de scrisoare, de scria si cu piciorul pe cringul cerului. Vine acasa.
- Tatuca, zice, strasnic mai umbla negustorii istia: amus pagubesc, amus cistiga; numai eu am pagubit tot!
- Apoi, dragul tatei, a doua oara ai sa cistigi si tu! Si-i mai da tat-su o mie de galbeni.Iara mi se duce feciorul cel de crai la iarmaroc. Umbla-n-coace, umbla-ncolo, da de nouazeci si noua de muzicanti si le zice:
- Domnilor, muzicantilor, si lautarilor, de azi amiaza pana miine amiaza sa ma invatati a cinta in toate muzicile. Asa fel de cintare sa ma invatati, asa de frumoasa, ca toata fiara, toata lighioaia sa se adune de cintarea ceea; pana si serpimea cea veninoasa, care se intimpla de intra in om, sa iasa la soare, de cintarea ceea. Ca asis va platesc, iaca poftim mia de galbeni pe masa.

A invatat el amu si cintarea ceea, si vine acasa.
- Vai de mine, tatuca, ce sa ma fac, ce sa ma direg, unde mi-a fost capul, ca iarasi am pagubit, si n-am cistigat nimica!
- Dragul tatei, ai sa cistigi a treia oara de buna seama. Da sa te porti o tira mai binisor; sa te porti, dragul meu, sa cistigi, ca-i o sumedenie de bani matrasita! ii da el de grija. Mai deschide-ti ochii si mai stringe-ti punga, ca la asa tirguri cu doi bani in trei pungi se cade a umbla! Si-i mai pune si a treia mie in palma.Hai se duce baietanul nostru si pagubeste si a treia mie in iarmaroc, adeca vorba vine ca pagubeste, ca el cele trei mii de galbeni nu le-a pagubit, ci s-a invatat prin cele scoli, de s-a facut de tot nazdravan. Ca colo, in scolile cele, erau feluriti invatati si inselatori de lume, si la dinsii a invatat el toate nazdravaniile si toate draciile.
Buun! Vine el acasa.

- Ira! dragul tatei, ce esti asa suparat si scirbit? Da1 el face catre tat-su:
- Of, tatuca, ori sa-ti spun, ori mai bine sa ma inec!?
- Da de ce, dragul tatuchii, din ce pricina imi vorbesti asa?
- Daca, tatuca, am pagubit si a treia mie, ce sa mai zic!?
- Apoi, dragul tatei, mai bine te prapadeai si tu pe undeva ca sa nu te mai fi avut eu la casa mea!
- Vai de mine, tata, ce vorba mi-ai spus dumneata acum!!
- Asa ti se cade, dragul meu!
- Apoi din cit ii asa, tata, hotarit lucru ca pentru ocara asta asa de amarnica, eu ma duc pe lume! si asisi: Tatuca, sanatate buna — ii pupa mina si porneste. Tat-su incepe a plinge.— De ce mai plingi, tata?! Amu mai batjocorit, si amu plingi?
- Daca, dragul meu, numai pe tine le am avut si amu si tu te duci…
- Eh! lasa, nu mai plinge, tatuca, ca viu eu la o mnne-poiiniiue inapoi! zice el — si porneste!

Si nici ca mai suguieste, merge o zi, merge doua, merge patruzeci Si noua, zi de vara pana-n seara, cale lunga sa-i ajunga: pe unde? Numai el stie! Si tot asa, picior dupa picior, picior dupa picior, ajunge feciorul nostru unde ajunge, si intUneste un boier.
- Bun intilnisul, boier mare!
- Multumesc dumitale! Da ce vint te abate pe la noi? ii da boierul.
- Ce vint? Nici unul, ca mie pe-ori unde mii drumul!
- Iga breee! Ca mare lucru ii fi fiind dara dumneata!?
- Om cu carte, care imparte! ii da raspuns feciorul nostru.
- Alei! Ca doara nu-i fi fiind invatator de copii?!
- Ba ca chiar!
- Sa traiesti dara, frate! Hai cu badica, cati da el de lucru!
- Sa traiesti si dumneata, cucoane, ca-mi iei calea din picioare! Da boierul cela avea la copii cu cirdul. Si tocmai umbla sa-i deie la carte. Norocul lui ca a dat peste asa invatator, ca, ma rog dumneavoastra, doar invatatura avea feciorul nostru, de trei mii de galbeni!!

Cum a muncit el amu cu copiii aceia, nu ma intrebati! Destul ca ajung ei toba de carte. Si hai amu parintii copiilor sa-l multumeasca:
- Ei, zice, domnule, cinstitule si iubitule, ce-i pofti dumneata, ce plata, ca ne-ai invatat asa de bine copiii?
- Nimic, zice, ca mie imi trebuie numai o muzica de la dugheana cutare. Voi pofti sa mergeti cu mine si mi-o aleg.Buun! Se duce feciorasul nostru cu domnul cela, si-si alege o fortepianca. Si cand se pune odata de cinta cu dinsa, multa tara a rasunat!
- Asta-i de mine! zice el, si asisi: Sanatate buna, domnule! se multumeste de slujba, ii multumeste si boierul pentru invatatura copiilor, si hai la drum mai departe!Merge el, merge iara, zi de vara pana-n seara, cale lunga sa-i ajunga, si tot asa cu mersul si cu dusul ajunge la un munte, in niste pustietati de ostrovuri langa mare. Se suie in virful muntelui si-si face ca un sihastru casa. Apoi asa la o vreme cand prinde a cinta din fortepianca, ca pe acele timpuri de invatatura, ce-a invatat el, de-ce, de-ce cinta, de ce iesea ba o pasare, ba o gujulie1, ba o lighioaie si fel de fel de salbataciune. Si cita pasere si lighioaie ii pe lume, toata s-a fost strins pe langa dinsul: alta se scalda, alta juca, alta cinta, de era o dragoste si o frumuseta nesfirsita.

Da tocmai in tara ceea, unde asa de avan cinta nazdravanul nostru din virful muntelui celuia, era un imparat, care de opt ani avea sarpe intr-insul. Si de cei opt ani imparatul nici nu mancase, nici nu bause, de nevoia si necazul ce-l tragea cu sarpele cela, ca, ma rog, doara si sarpele crescuse in cei opt ani de zile. Si tocmai in timpul cela, in care incepuse a rasuna tara de cintecul naz­dravanului, imparatul se trezeste si zice:
- Vai de mine, ce-i asta? Vis a fost ori aievea se aude asa ca o cintare? Ca iga cum si iga cum, zice, parca am auzit si eu prin somn cintarea ceea, si sarpele m-a mai ingaduit si mi-a dat pace. Si ce v-as pofti, boieri dumneavoastra, curtenilor si slujbasilor, sa va duceti pana in cutare munte: ce muzicant ii acela? Poate ar putea sa se sloboada pana la curtile mele aice; ce cintare are el? Poate ar putea sa vie pana la mine! Hai se duc slujbasii si crainicii imparatesti sa-l pofteasca pe muzicant la curtile imparatului. Da in muntele cela nu era frunza pe copac, cita pasare si gujulie si lighioaie se adunase la auzul cintarii celeia. Si era o dragoste si o frumuseta, ca nu se mai putea pe muntele cela.

Si el, nazdravanul, de acolo, din virful muntelui asa le-a cuvintat:
- Ma rog, zice, tare va poftesc sa aduceti pe inaltatul imparat incoace; ca atita pasere si gujulie si lighioaie ce am eu pe muntele ista. nu pot sa le parasesc. Si mi-i de-a mai mare dragul sa ma uit la dinsele! ca vezi, alta cinta, alta se scalda, alta juca si fel de fel de magi faceau. Da poftesc, zice, ca daca iti veni cu inaltatul imparat, sa aduceti si oaste cu sabia bine ascutita. Si cand l-au adus pe imparat acolo la fata locului, a zis muzicantul sa-l puie in sus; si i-a legat imparatului minurile, sa nu se urneasca. Apoi cand prinde nazdravanasul a cinta cu toata puterea si invatatura lui, multa tara a rasunat. Si paserile si gujuliile si lighioile nu-si mai aflau loc de cintare si de jocuri! Si multe gujulite de cele mai mititele au pierit de atita joc si zghihuiala. Dar si sarpele iesea afara! De-ce, de-ce iesea, de-ce si nazdravanul mai amarnic cinta. cand se asvirle odata sarpele afara!

…Da ofiterii si slujbasii, ei sedeau pe de-a laturea imparatului, unde nu mi ti-l iau din sabie! Da sarpele, niste sarituri ca acele de ioi-trei stinjeni in sus facea! La urma urmei, ce stiu eu cum imi aduce un ofiteras palosul, si-i zboara capul!! Da amu si capul sa .nire inapoi in om. Atunci iute striga muzicantul, de-l intorc pe imparat cu fata in jos si-i arunca o prostire peste cap, sa n-aiba pe unde intra sarpele. Si mintuit a fost imparatul de sarpe! Se trezeste- imparatul. L au spalat, I au gatit frumos, una-alta…
- Vai de mine, zice, unde-i domnul capelmaistru de la cintarea asta, ce sa facut aice? Ia aista-i, inaltate imparate! Tocmai dumnealui!
L-a cuprins si l-a sarutat imparatul.
- Poftim in trasura pana la curtile mele, zice imparatul. Da ei ia si-i mai faci o chitare. Unde nu incep atunci lighioile si gujuliile si paserile niste jocuri ca acele: alta cinta, alta juca, alta din aripi batea parca se scalda, alta peste cap se da si fel de fel de mestesuguri facea, de nu se mai incapea de atita dragoste si frumuseta.
- Tare ma bucur de dragostea asta, zice imparatul, si oi zabovi si eu oleaca.Si pune-te tu, cogemite imparat, cu toti boierii si curtenii tai la privit!

- Vai de mine, da dumneata sa faci bine poate ii tinea asa ceva o basma, una-alta, ca asta vine ca la o comedie; sa-ti dam ceva! Da el muzicantul:
- Inaltate imparate, mergeti sanatosi acasa; ca m-oi face si eu pe la curtile dumneavoastra, numai sa ma multumesc de dobitoacele astea pentru dragostea si sagile ce mi-au facut.S-a dus imparatul. Da el se pocloneste frumos la paseri si la gujulii si la lighioi si zice: Multumim ca ne-ati facut sagile astea, asa de minunate! s-au multumit si dobitoacele de cintare, si dus a fost fiecare in lumea lui. Nazdravanul se ia binisor, se gateste si hai la imparatul cu pricina. Acolo I-au primit ca pe un oaspe scump, l-au pus la masa, l-au ospatat, l-au cinstit, l-au omenit… una-alta…
- Ei! zice imparatul, domnule, cinstitule si iubitule, amu ce-i fi vrind dumneata? ii vrea sa te fac un crai, or un capitan, ii vrea sa te fac ceva nou…
El n-a poftit nimica.
- Doamne, inaltate imparate, zice, multumim pentru cuvintul ast bun, dar eu ce sa poftesc? Adeca asa o pomenire nu se poate face?!
- Ii buna si pomenirea, domnule, dar asta, zice, ii prea groasa, ii hat groasa pomenire. Ca eu unul sa fi stiut ca m-a scoate cineva din nemernicia mea si m-a mintui de sarpe, ii daruiam toata marirea mea si urdia mea i-o dam toata, numai sa fiu om! Macar sa stiu ca ramin numai cu mantaua asta. Dar asa, fiindca mi-ai spus ca vrei sa ai o pomenire pe pamintul asta, apoi eu de la mine cu nouazeci si noua de mii de florini te cinstesc.
- Se poate, zice. Va multumesc.
Si-si stringe nazdravanul frumusel banisorii ceia, si vine prin tirg de-si cumpara un lant de aur cu creanga de aur, care stralucea ca soarele si-ti fura vederile. Si hai ce face el, hai ca vine tocmai la tatuc-su acasa!
Tatal lui, cand l-a vazut, a ametit de bucurie: da cu caciula in ciini:
- Hir, cotarle, ca doar nu la voi a venit! Noa bun!

Da amu, a doua zi, feciorul se scoala cu noaptea in cap, isi pune lantul de aur cu creanga de aur ca un ciine la grumaz, si zice:
- Hai de-acu cu mine, tatuca!
- Vai de mine, ce faci tu, dragul tatuchii?!
- Trebuie sa mergi cu mine la tirg, la iarmaroc, tata, si au sa-ti iasa acolo imparati si crai, da tu sa ma iei de lant si sa ma vinzi lor rob, la robie, ca la piatra, ori la orice. Ca mie asa mi-i scrisa, ca sa-mi ispasesc pacatele!… cand ii ajunge in tirg, sa ceri trei harabale de galbeni pe mine!… vezi dumneata, el se gindea la cele trei mii ce le-a pagubit in iarmaroc.
Tat-su numai ingheata cand aude asa o vorba, jdar nici bleau nu zice; vede ca n-are incotro. Si pornesc la tirg!
S-au fost strins imparatii si craii si boierii roata imprejurul robului cu lant de aur:
- Domnule negustor, ce-i asta?
- Un rob al pamintului!
- Ce face el?
- La ce-l pui, aceea face!
- D-apoi cum, ce fel, cit ceri dumneata pe el?
- Trei harabale de galbeni. Da ei:
- Bree omule, ori domnule, ori ce-i fi fiind dumneata, ai mai fost prin iarmaroace, ai mai vazut lume de cand esti? Ce-i asta, ca de cand ii lumea nu s-a pomenit asa ceva, sa ceara cineva trei harabale de galbeni pe asa un nemernic de rob!

Atunci el, robul de colo face:
- Nu vi-i rusine obrazului! imparati sunteti voi, crai sunteti voi, ca nu sunteti vrednici sa dati pe mine trei harabale de galbeni?
imparatii si craii atunci coada intre picioare si se dau la o parte. Se pun la masa la sfat:
- Bre, zice imparatul Alb, ce-i de facut cu el, ca tare ne-a mai ocarit. Hai si-om pune mina de la mina, sa-i implinim cele trei cosuri de galbeni, sa-l rascumparam si apoi las pe mine, eu i-s popa! Ce-a pati, cu nime n-a imparti!Si-au pus imparatii care de care, cela si cela, de i-au implinit tatine-su cele trei cosuri de galbeni si l-au rascumparat pe rob.
- Noa, striga imparatul Alb catre un slujbas, care era crainicul lui, ia-l, bre, pe robul asta cu tine si na-ti scrisoarea asta; da-o la inaltimea imparateasa, sa faca precum ii scris intr-insa.Da-n cartea ceea el asa scria:
- Inaltata imparateasa, cum a ajunge robul asta acasa, sa ai grija de a-l spinzura la poarta curtilor mele, ca sa ma palesc cu capul de picioarele lui, cand a fi sa vin acasa.

Hai se duce crainicul cu robul nostru, si tot ducindu-se ei, ajung asa intr-o vale la un sipotel. Da ceea era in toiul verii; si o caldura, si o naduseala, sa te scalzi pe uscat, nu ceva! Crainicelul se repede la ciurgaus sa se racoreasca. Trage un git de apa si, plecindu-se, te miri cum scapa scrisoarea jos. Apoi, daca si-a mai potolit setea, hai la drum mai departe. Da robul nostru de ce are ochi? Ca sa vada! Si se roaga catra crainic:
- Of, ingaduie-ma oleaca sa beau si eu un pic de apa!
- Apoi, zice cela, mi-i sa nu te linciuresti prea mult. Hai, du-te dara, da numai repegior!
Se duce robul, vezi doamne, la apa, ca lui asa-i era de apa acum cum i-i ciinelui a linge drobul de sare, si da de ceea ce-i trebuia lui: pune mina pe scrisoare si indata-mare cirt-scirt preface toata cartea si asa o rastalmaceste:
- Inaltata imparateasa, cum a sosi feciorul asta la curtile noastre, sa ai grija a-l da la feredeu sa-l scalde, sa-i aduci croitori, sa-l gateasca, si sa-l pui pe urma cu fiica noastra in cutare odaie, tocmai intr-al treilea cat, ca voinicelul asta seamana a fi partea copilei noastre. Cine stie, din cit nu s-a primit ea cu cei doisprezece feciori de crai ce-au fost in petit, s-a primi poate ca cu feciorasul asta! Si-i da crainicului scrisoarea asa prefacuta: Iga ce-am gasit! Bucuria celuia stiu ca nu era proasta, cand se vede ca prin urechile acului scapat de ceea ce-l astepta. Isi ascunde scrisoarea in sin si hai mai departe.

Amu, la o vreme, iaca si imparatul Alb venit acasa. Da la poarta, nu-i nimica. Si cand prinde imparatul a se vaieta, si a se rasti, si a racni!… Da imparateasa:
- Vai de mine, inaltate imparate, de treizeci de ani de cand tot imparatim, da asa cuvint n-am avut sa avem la casa noastra! Cum, ce fel, ce scirba ai asupra capului mariei-tale?
- Ca, zice, asa-i si asa-i.
- Saracan de mine, inaltate imparate, d-apoi ce-i asta? Ca iga, doara condeiul dumitale a umblat aice; il cunosc doara. Iaca si scrisoarea pe masa!
imparatul se da si citeste carticica.
- Iga bree! face el, azi sunt atitea si atitea zile de-atunci, si eu am vrut sa fac din robul asta asa si asa, si ti-am fost scris asa, da dumnezeu iga cum mi-a purtat degetele! Vai de mine, inaltata imparateasa, poate ista sa fie partea copilului nostru! De-am sti macar din ce neam ii! Noa, zice, da oleaca de pedeapsa tot trebuie sa-i dau. N-am ce-i face! Ca tare ne-a ocarit parpaletul! Si-i povesteste imparatesei din fir a par cum si ce. Apoi da sfoara in tara sa se adune toti pietrarii si zidarii din imparatie. Si astia, ca la o porunca imparateasca, ma rog, cand incep a roi in toate partile, si-a pus si imparatul miinile la cap. Codrul atita frunza n-are si marile n-au atitea fire de nisip citi maiestri s-au fost adunat! Pe urma le spune imparatul toata povestea cum si ce. Zice:
- Acuma, cit va vad, sa-mi ridicati oleaca de temnita pentru robul cel deprins a ocari obraze imparatesti.
Maiestrii pietrari si zidari atunci cand mi se astern pe lucru, una doua au ridicat o temnita cit o cetate. Virfu-i batea in nourii cerului si numai sus-sus au fost lasat o ferestruica.

- Ei, zice imparatul, acolo sa-ti ispasesti pacatele! Si-l pun pe nazdravan, cu toata nazdravania lui, la racoare. Noa ce te faci acum? Rabda un ceas ca-i trai un an!
Sade amu robul nostru la inchisoare.Da eu, iac-asa, luindu-ma cu vorba, uitat-am sa va mai spun una, ca imparatul Alb avea o fata. Da ce fata! Frumoasa-frumoasa, scrisa de frumoasa! S-o sorbi intr-o lingura de apa, s-o inghiti si alta sa nu-t; trebuiasca. Si cu lipici si cu vino-ncoace, parca-ti facea cu mina: fugi de acolo, vina-ncoace! Sezi binisor, nu-mi da pace! Norocul, celor ce n-au apucat-o, ca multi voinici si-au rapus capul pentru fetisoara asta! Si fetisoara, daca ii la curtile tatine-su, apoi aude si ea ceva, vede si ea ceva. Da nazdravanul nu era nici el de lepadat. Ca-mi era asa de nu stiu cum si de cum sa va spun, ca fata imparatului de dragoste nici nu mai putea. Asa scazuse copila la fata, mai rau decat un taran care munceste. Si ma-sa, inaltata imparateasa, de jalea feti-sa i s-a facut mila, si se indura, de-i trimite robului pe ascuns, fara stirea imparatului, chilote1, perni, asternut, pat si ce-i cerea sufletul, asa ca robul nostru asa haladuia acum in temnita ceea, cum ar sedea si un slujbas imparatesc undeva. Si fata o data in zi, la amiazazi, era la dinsul; da imparatul nici cu spatele nu stia de asta.

Toate bune si frumoase, pana la o vreme. Ca mai sunt ele si belele pe lumea asta. Si vorba ceea: cap de-ar fi, ca belelele curg girla! Asa si cu imparatul nostru.Ca-n vremea asta se ridica imparatul Rosu si-i trimite imparatului Alb trei bete de alun, unul ca unul, sa ghiceasca imparatul Alb care-i de la radacina, care-i mijlocul, si care-i virful, „ca de nu-i ghici, mai ciine de imparate Albe, am sa te spinzur!” Asa-i scria el imparatul Rosu. Vezi dumneata, imparatul asta era un buclucas de cei ce-si cata cu luminarea. Plinge imparateasa, plinge fata imparatului, plinge toata curtea ca ce-a venit pe capul imparatului Alb. Si la amiazi vine fata cu mancare la robul cel din inchisoare, plinsa si cu ochii impaienjeniti de lacrimi.

- Doamne, draguta mea si gospodina mea, o intreaba el, ce esti asa cu ochii rosi si esti plinsa tare? Ce fel de aft1, ce fel de scirba ai asupra capului tau? Spune-mi cu adevarat, ca eu te-oi scoate din toate.
- Doamne, cinstitule si iubitule, de unde ma-i scoate, daca tatuca te-a zidit aici! Mai bine nu te mai aduna tata la casele lui si nu ma invatam cu dumneata!… se caineaza copila.
- Eh, nu te lua pe scirba, ca eu de aici, de unde ma vezi, am sa te ajut si-am sa te apar. Nu-i nimica, zice, si traind si nemurind a mai fi el si dupa voia noastra. Ca iga cum si iga cum, zice, dimineata te scoala frumusel, te du la inaltatul imparat si spune-i ca ai visat asa si asa sa faca: sa duca betele cele la o apa curgatoare, ca bunaoara la Suceava, si acolo sa le rapada de pe mal drept la mijlocul apei. Batul care-i de la radacina are sa vie inapoi la dinsul, cel care-i din mijloc are sa ramiie tapan in mijlocul apei, si virful are sa mearga in cela mal. Ca, zice, nu te teme, s-a primi el, imparatul Rosu, cu vorba asta!

Copila nu asteapta sa-i spuie de doua ori si fuga-fuga la tatuc-su cu vorba asta. Buun! ii trimite imparatul Alb raspuns:
- Mai mintosule de imparate Rosu, altceva nu ti-ai gasit de intrebat, ca in imparatia mea si copiii de tita o stiu asta. Ca iga asa-i si” asa-i!Imparatul Rosu, parca l-ar fi pus pe jaratec, cand aude raspunsul asta. Si in ruptul capului sa-i vie imparatului Alb de hac cu alta intrebare.De unde si pana unde ii trimite trei minzoci: „Na-ti, zice, sa ghicesti care-i fatat mai intii, care-i al doilea, si care-i pe urma fatat. Ca de nu, mai ciine de imparate Albe, hotarit ca am sa te spinzur!”Da minzii ceia, dumnezeu stie de unde-au fost scosi: unul ca unul! Cum seamana doi stropi de roaua, asa semanau ei. Na, pas de ghiceste acum, imparate Alb, daca-ti da mina! Si iarasi o scirba si o nevoie la curtea imparatului Alb, de prapadenia lumii!Si la amiazazi fata intirzie de tot cu adusul mancarii si vine plinsa de tot si cainindu-se la robul cel din inchisoare. Da-i da robul:
- Vai de mine, tot asa te vad?!

- Apoi, plinge fata, iga cum si iga cum: ce-a venit pe capul tatei de la ciinele de imparatul Rosu.
- Eh! zice robul, asta-i floare la ureche! Ia pune-te frumusel aice sa-ti spuie badica cum si ce. Miine dimineata te du la inaltatul imparat si-i spune ca ai visat sa faca trei ciubere: unul de stejar, unul de fag si al treilea de brad. Si sa puie in cel de stejar griu, in cel de fag orz, da in cel de brad sa puie ovaz. Pe urma sa aseze ciuberele la rind in ograda si sa sloboada minzocii. Care a merge la ciubarul cu griu, ii fatat intiiu, care a da la orz ii al doilea, si care a merge la ovaz ii pe urma fatat.Copila, de bucurie mai-mai sa traga o tropotica, si tot intr-un suflet la tat-su:
- Tatuca draga, ca-i asa si nu altfel! Buun! Si-i trimite imparatul Alb raspuns:
- “Bre imparatele Rosu, ia seama ce faci, ca rid si argatii de la curtea mea de atita minte. Ca asta cine nu stie cum se cearca minjii?” Si, zice, asa-i si asa-i.Da imparatul Rosu sa crape de ciuda si nu alta.
- Vai de mine si de mine, zice el, imi pare ca am dat peste om! Ce sa fac, ce sa ma dreg! Hai se ridica el si se sfatuieste cu Pepelea lui, ca avea si el, ma rog, un fel de nazdravan, pe Pepelea. Da Pepelea ista tot nu era asa de chitit la cap ca robul nostru cel din inchisoare, ca robul nostru avea mai multe mestesuguri. Nu era, ma rog, scolit cu trei mii de galbeni?

Noa, sede imparatul Rosu la divan cu Pepelea; sed ei la sfat si face imparatul Rosu:
- Vai de mine, ce putere, ce marire sa aiba el, ca-i mai avan decat mine!Da Pepelea:
- Iaca, eu inca nu-s de azi de ieri, si inca am oleaca de scoala, da asta, drept sa spun, nu pot pricepe!
— Mai, zice imparatul Rosu, am sa-l mai cerc intr-un fel. Si din vorba-n vorba ii trimite imparatului Alb scrisoare asa:
- “Mai capcine de impaiate Alb, vad eu ca esti din zodia intelepciunii, si din cit ghicesti asa de bine toate cele, apoi sa mai ispravesti si asta: cand a fi sa beau dimineata cafeaua, si oi lua lingurita in mina, tu sa slobozi un foc din tun de sa se auda pana la curtile mele. Sa vedem la cit ti-a sta acum cumintenia ta! Esti adeca mai avan decat mine? Ha?! Si al doilea foc tot asa sa-l dai, cand a fi sa-mi trag papucul. Ii ispravi si asta, bine de bine; nu-i ispravi, capatul tau ii lucru sfint!”Noa, ce jalanie s-a stirnit amu la curtile imparatului Alb, nu s-a pomenit de cand lumea. Plinge imparateasa, pling boierii si slujbasii, plinge toata curtea, plingeau de udau pamintul; da fata asis sa se ri­sipeasca, nu ceva. Si de data asta copila a intii/iat de tot cu adusul mancarii. Bietu­lui .nazdravan i se lungisera urechile de foame.
- Vai de mine, mindra mea si draga mea, ce-ai mai facut astazi, de-ai intirziat asa? intreaba el.

- Apoi, sa-ti spun drept, dc-amu ani gatit-o!
- Da nu mai zice! Cum se poate? Doar n-a fi cerut imparatul Rosu sa jupim piatra morii si sa-i ducem pielea?!
- Ba nu! Da iga ce-a poruncit: sa impuste tatuca asa si asa un foc din tun, cand a bea el cafeaua si altul cand si-a trage papucul pe picioare.
- Ei, zice robul, daca-i numai atita, apoi nu te mai lua degeaba pe scirba. Si miine dimineata te scoala frumusel si-i spune la inalta­tul imparat precum ca: tatuca, iga cum si ce am visat eu as-noapte, ca nici dumnezeu sfintul nu te scoate din chichionul asta, fara nu­mai robul, care l-ai zidit in temnita ceea.Fata parca prinsese aripi, asa zboara pana acasa si-i spune tati-ne-su cum si ce.
- Draga tatei, ii aievea asta?
- Aievea, tata, ca pare-ca asis vad cum mi s-a aratat in vis. Da imparatul nu stia ca fata-sa zi de zi ii tot ducea robului de
mancare, si gindea ca de mult, l-a fi iertat amu cel-de-sus pe robul cela, si face:
- Vai de mine, d-apoi l-om mai afla noi, ca poate amu a fi nu­mai oale si ulcioare!
- Apoi, poate l-om afla! se smereste copila.

Si indata-mare porneste imparatul la rob, si l-a aflat! cand l-a stri­gat imparatul pe nume, el, robul, a raspuns asa, incet, din fun-dul-fundului. Ei, daca l-au auzit raspunzindu-se, apoi cita frunza-i pe copac, atita amar de pietrari si zidari a strins imparatul, sa deie jos zidurile cele de deasupra nazdravanului. Si asa le-a fost dat de grija imparatul, ca altul tinea sortul, altul cazmaua, altul cepita, ca un fir de colb sa nu-l ajunga pe rob, ferit-au sfintul, ca altmintrelea, aveti sa fiti cu totii taiati si hacuiti in bucatele! Si i-au facut o usa larga, cit putea sa intre o trasura in temnita ceea. Deci l-au scos pe rob din temnita, l-au pus in careta alaturea cu imparatul si cu mare alai au pornit la curtile imparatesti. Acolo il spala, il gatesc frumos si se pun cu totii la masa.
- Dragul meu, fecior de crai ori de boier, or ce-i fi dumneata, ce sa fie ca asa-s de batut de dumnezeu?
- As, inaltate imparate, pune-ti cepita pe-o ureche, maninca, bea si te veseleste, ca de-amu eu am sa-ti port toata rinduiala. Da imparateasa face:
- Vai, dragul mamuchii, ce noroc te-a adus la casa noastra! Atunci el s-a cam rusinat oleaca si asa a cuvintat:
- Inaltata imparateasa, nu-s vrednic sa-mi ziceti asa, ca eu nu pot sti ce-a mai fi, pana nu mi-oi cistiga piinea mea… Si indata mare iese afara in cerdac si striga catra pietrarii si zidarii cari l-au fost dezgropat:
- Bre, maiestrilor, si pietrarilor, si zidarilor, amu sa va vad ce va poate mesteria: indata mare sa-mi ziditi din pietrele cele un turn ase­menea cu cerul!

Si cand ii toarna pietrarii si zidarii o acastaie1 de turn, nici nu i se vedea virful. Ca doar mesteri si nu saga erau aceia! Noa bun! Nazdravanul isi urca tunul cu scripetii sus, tocmai in virful turnului, si hai se suie si el. S-au ingrozit si au prins a racni imparatul si imparateasa, da fata imparatului asisi plingea inadins, ca asa de inalt s-a fost inaltat naz­dravanul, de numai cit un purice se vedea colo, sus. Si cand dimineata imparatul Rosu baga lingurita in paharul de ca­fea, asa de amarnic a huit tunul din virful turnului de credeai ca ce­rul se naruie si iadul se desfunda. Si multa tara s-a cutremurat, si curtile imparatului Rosu s-au zguduit si s-a varsat si paharul de ca­fea.
- Vaileu! striga imparatul Rosu, unde-s papucii sa mai vad al doilea foc cum a veni.Cind sa puie mina pe papuc, cela, nazdravanul mai strasnic da drumul la tun, ca lui amu tot una-i era: ori a trasni cum se cade tu­nul ori s-a risipi cu el turnul… l
imparatul Rosu tragindu-si atunci papucul pica de pe scaun jos si scapa si papuc si tot din mina. Asa de amarnic bubuise al doilea foc!
- Vai de mine, zice imparatul Rosu, asta de nu cumva ii frate cu cel-de-pe-comoara, apoi ii chiar el in picioare. Mi-a trebuit sa-mi bag boii in plug cu dinsul?!Dar n-are incotro: hora ti-a trebuit? joaca pin-la sfirsit! Si-i mai trimite imparatului Alb carte:
- “Ma ciine de imparat Alb, cum vad eu semeni a fi de obrazul meu. Ia poftim pana la imparatul Rosu, sa-ti arate si el oleaca de puterica. Sa vedem de-aproape ce-ti poate cureaua, si urma a alege”.

Noa, plingerea si jelania care s-a stirnit acuma la curtea imparatu­lui Alb, nu-i nimeni vrednic s-o poata spune. Plingeau pana si pie­trele de mila lui! Da imparateasa si fata imparatului, sareau came­sile de pe dinsele de-asa bocet! Si imparatul Alb ca la o icoana se uita la nazdravanul nostru. Da nazdravanul:
- Inaltate imparate, zice, cit despre asta te poti culca pe-o ure- che; habar de grija sa n-ai! Ma duc eu pe capul lui! Ma duc sa ti-l joc, de i-or da lui pe nas toate cele! Numai sa-mi dai trei regimente de catane si odajdiile imparatesti si coroana.

Imparatul Alb, bun-bucuros, in data mare ii da cele trei regimente de catane, si odajdiile imparatesti si coroana, puse frumos intr-o lada. Si nazdravanul nostru asa era amu, parca el ar fi fost imparatul! Si asis pe lucru, baiete!… Un regiment din cele trei il imbraca in straie albe, unul in straie rosii, si pe al treilea il face cu funingine ne-gru-negru, cum is diavolii cei rai din iad: si pe fata si pe dinti si tot. Apoi isi ia sanatate buna si hai la drum inainte. Merge, tot merge, spre imparatie.Numai ce a fost intrat in imparatia imparatului Rosu, cand ce sa-i vada ochii? O spinzuratoare noua-nouta!

Iga bre, asta-i mai rau decat poftim la masa! Si zi: spinzuratoare pentru imparatul Alb?! Da-da, numai vorba ii ca nu-i tot cum se chiteste, ci-i si cum se nimereste!” isi zice el in sinea lui si lasa acolo langa spinzuratoare regimentul cel rosu. Da regimentul cel imbracat in negru il pune sa steie hat mai incolo, intr-o ripa pe padure. Si cu catanele cele albe o ia la papuc mai departe. Intra ei amu in ograda la imparatul Rosu. Da imparatul Rosu ii asteapta in cerdac; si asa sade pe o ladita cu un capau1 langa dinsul, cum ar sedea un imparat cu un sfetnic ceva la sfat.
- Ei, striga imparatul Rosu, imparate Albe, arata-ti cinstita fata si poftim la cantalarie.
Atunci ei toti intr-un glas striga:
- Noi toti suntem imparati! Da imparatul Rosu:
- Vai de mine, ce-i asta? Auzi cum vreau sa ma insele nemernicii de ei?! Asa zice imparatul catra Pepelea lui.
- Ei, fie! sunteti imparati, fire-ati spinzurati! Si le da imparatul Rosu piine, mancare, una-alta, cum ce se cade la catane.
- Iti pofti si-ti manca in cutare cazarma, zice el.
- De ce nu, se poate!
- Mai - face amu imparatul Rosu catra Pepelea lui - tu sa te bagi la noapte in cutare soba din cazarma, si sa iei seama, ca ei or sfatui una-alta, si caruia i-or zice imparat, na-ti foarfecele, sa-l in­semni la cabat.

Si noaptea catanele, cum li-i felul, soptesc despre cite de toate:
- Inaltate imparate, intreaba unul, de ce-i piinea asa de dulce la imparatul asta?
- D-apoi, zice nazdravanul, cum n-a fi dulce, daca stringe lapte de tita de la femeile din sat si-l pune in piine; ca asta-i pita lui.
- Inaltate imparate, intreaba altul, de ce-i asa rosu imparatul ista?
- D-apoi, zice, vazut-ai capaul cel rosu cu care sta in cerdac? Apoi, ia acela ii tatucul imparatului istuia! Pepelea asculta chitic in soba, si cand au fost adormit toti, tup! frumusel din borta afara si hirsti! cu foarfecele il inseamna pe naz­dravan si-i face borta la cabat.Dimineata s-au fost sculat acum toti. Vede nazdravanul pozna:
- Hm! se uita lung la cabatul bortit si zice: Iga ma, vedeti semnul asta? Na-va foarfecele si faceti-va toti cite un semn la fel.
Si-si fac ei toti semnul cela la cabat.

Intra pe urma in ograda la imparatul Rosu si se pun frumos in rind. Imparatul Rosu, cum ii vede, da fuga la aripa dreapta, si drept la nazdravanul nostru, ca el era un brad de flacau trupes si bine in-valit. Intr-o mie sa fi fost, pe dinsul ar fi pus ochii mai intii.
- A! ghidi, ghidi, ghidus de imparatele Albe, zice imparatul Rosu, dumneata esti imparatul, ca iga esti mai altfel la cabat! Hehei! Am stiut eu ca musai numai unul sa fie imparat.
- Ba noi toti suntem imparati, ca iga straiele noastre toate-s asa! Si toti isi arata bortile de la cabat!
- Cum breee!? zice imparatul Rosu, si fuga-fuga se repede in cer­dac si pliosc! o palma lui Pepelea de cele tataresti: Mai spurcaciune, ce crezi tu?! Ti-i bate joc de mine!?…

Da Pepelea tiuuu! se arunca in virful casei si incepe a racni si a se vaieta cit ii lua gura:
- “Nu ti-i rusine! imparat esti tu, om esti tu, ca esti facut de ciine si bei lapte de la femei, si tat-tu ii capaul cel rosu de colo!…”
Asa a strigat Pepelea si s-aaa dus in lumea lui! imparatul Rosu numai ce-a inlemnit!
- Vai de mine, mi-a pus capacul. Ma rog, cu toate cele m-ati in-celuit si m-ati batjocorit, zice el, as vrea batar sa dau fata cu impa­ratul domniilor voastre!
Da nazdravanul face:
- Ma rog atunci, inaltate, sa ingaduiti pana ce-oi veni eu. Si iute se duce, deschide lada ceea, de-si scoate hainele imparatesti
si coroana; se imbraca ca un imparat si vine la fata locului. Regimentul ii face onor frumos, imparatii inchina sabiile, si imparatul Rosu cuvinteaza: — „Inaltate imparate Albe, noua ani si noua zile as fi sezut eu cu regimentul dumitale la ospete si la veselii, sa nu-mi fi facut rusinea asta, ca eu adeca is facut de capau!”
- D-apoi poate nu-i asa! zice nazdravanul.
- Macar sa si fie! Ce-a trebuit sa spui intre atita norod asa o vorba!! Ca eu doar is om; tot am faptura de om, si numai la par is asa olecuta rosu!…
- Apoi da! inaltate imparate Rosu, eu una stiu: pe unde-ti iese vorba si sufletul are sa-ti iasa! Si ce-i de spus, ii de spus verde in fata, si nu pe din dos!
- Apoi din cit ii asa, zice imparatul Rosu, poftim la spinzura-toare!

- De ce nu? Se poate! zice nazdravanul. Si voi, oameni buni, face el catra regimentul lui, mergeti sanatosi acasa, ca si asa nu-mi puteti ajuta de amu nimica.Si vin ei la spinzuratoare. Da regimentul cu straie rosii sedea sub spinzuratoare si asa cinta de frumos, ca in regimentul cela erau alesi oameni scoliti de pe lume; tot unul si unul, alesi pe sprinceana. Mai mare mirarea imparatului Rosu:
- “Vai de mine, imparate Alb, da asta ce-i? Ca eu cand am inal­tat spinzuratoarea, tipenie de om n-am vazut pe aici!”
Da nazdravanul parca nici nu-l aude.Cei din regimentul cel negru, care stau intr-o ripa hat mai incolo de spinzu ratoare, asa racneau si urlau si se taiau din sabii, mai rau ca dimonii cei rai din iad.
- Vai de mine, da aceia ce-s? intreaba imparatul Rosu.
- Aceia? Tu le ramii lor! Ai sa le cari piatra, si te-or hartani si te-or intinde. Iga cum se taie si se crimpotesc! Asa au sa te ciopirteasca si pe tine!
Si cei negri tipau si racneau ca diavolii cei rai din iad.
- Vai de mine, zice imparatul Rosu, decat ori raminea la astia, mai bine ma spinzur! si-si pune juvatul in git. Imparatul Alb atunci haiti! stringe iute fringhia, si-l ridica in slava!

Si, spinzurat a fost imparatul Rosu!
Da nazdravanul nostru ce mai face? Ia in stapinire coroana si paminturile imparatului Rosu si zice:
- Ne-a fi de-ajuns! Haidem acasa!Si cand a intrat in curtile imparatului Alb, imbracat in hainele imparatului Rosu, cu cele doua regimente schimbate frumos in straiele de mai inainte, fata imparatului a lesinat de bucurie. Pe urma iara a inviat!…Da imparatul Alb, care se cheama ca era de beget, il pune in scaun si-i zice:
- “De acum, dragul tatei, mai imparateste si tu; ca eu is batrin si mi-i destul!” Si plingea imparatul Alb, si plingeau si imparateasa si curtea si toti de bucurie.Pe urma, ce mai era sa faca? Au pornit nunta! Si-au dat sfoara in tara si ravase prin orase sa poftim la nunta.
Da eu nu m-am putut duce, ca aveam sa fiu la cumatrie la tata. Si m-am fost pornit la moara sa fac faina. Trag eu carul la usa morii, da moara ca-n palma! Nu-i acasa! Na-ti-o buna! Ma uit eu, da pustia cea de moara imi paste la capsune pe o costisa, de parca de ani de zile nu mancase. Ei, drace! infig eu biciusca inaintea boulenilor si hai dupa moara, s-o aduc la treaba.

Si nazdravanul vede ca nu pot veni la nunta in nici un chip, si se da de-i scrie tatine-su carte:
- Tare poftesc, draga tatuta, sa vii numai decat la nunta mea. A venit si tat-su.Si cand la masa mare, se ridica nazdravanul si asa a cuvintat:
- Tatuca, dumneata ai banuit c-ai pagubit cu mine trei mii de galbeni; da eu nu le-am pagubit, ci le-am dat prin cele scoli si m-am trudit amarnic, pana am invatat rinduielile imparatiei. Poftim inapoi cele trei mii de galbeni si-ti multumesc ca m-ai ajutat sa ma scolesc!Tat-su da sa ingenuncheze si sa-i sarute mina. Da el l-a sarutat pe tat-su pe obraz, ca mosneagul incepuse a plinge…Si atita-i povestea asta!

Citeste comentarile (0)