Povesti video pentru copii

A fost odata un Leu care domnea peste o padure mare. Leul era mare si fioros, si toate celelalte animale se temeau de el. In fiecare dimineata ele trebuiau sa mearga sa gaseasca de mancare pentru Leu. Apoi trebuiau sa o duca la grota lui la timp pentru micul dejun. Intr-o dimineata Broscuta s-a trezit foarte tarziu. “Vai de mine,” isi spuse ea. “Nu am nimic de mancare pentru Leu si deja a trecut de micul dejun. Ce ma fac?”

Broscuta s-a gandit si s-a gandit. Stia ca trebuie sa mearga la grota Leului. Dar daca se ducea fara mancare, el ar fi inghitit-o pe ea in loc. Intr-un final i-a venit o idee. “Stiu,” si-a zis ea. “Il voi pacali pe domnul Leu asa de rau incat va uita complet de acest mic dejun”. Si hop, hop, hop a plecat spre grota Leului. Leul statea la intrare si astepta. “Ai intarziat, Broscuto,” a racnit el. “Si unde-mi este mancarea?”

“Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a intimplat,” a spus Broscuta. “Cind am plecat dimineata de la balta, un alt leu a sarit la mine si mi-a luat mancarea pe care ti-o aduceam.”

“Cum?” a racnit Leul. “Un alt leu in padure?”
“Oh, da,” a spus Broscuta. “Are ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca ai tai.”
Leul a sarit in picioare. “Du-ma imediat la balta ta Broscuta,” i-a ordonat el. “Am sa gasesc acel leu si am sa-l alung!”

Si hop, hop, hop inapoi spre balta a plecat Broscuta cu Leul in urma ei. Cand au ajuns, Broscuta s-a prefacut ca se uita in toate partile. “Nu vad acel leu niciunde,” a zis ea. “Probabil se ascunde pe fundul baltii.” Leul s-a uitat jos in apa. Si a vazut in ea fata unui leu exact ca el, care il privea. Avea ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca si ai lui. Bineanteles ca Leul se vedea reflectat in apa, dar el nu stia de asta. A sarit la fata care-l privea PLEOSC! si a nimerit exact in mijlocul baltii!

Ah, cat de prost s-a simtit Leul. “Nu este nici un alt leu in balta!” a strigat el. “Am fost pacalit!” Era asa de rusinat incat a iesit din apa si a luat-o la fuga cat a putut de repede. Broscuta era tare multumita de isprava ei. Pacaleala a functionat! Cu un zambet mare pe buze, s-a dus hop, hop, hop mai departe sa le povesteasca si celorlalte animale ca Leul a plecat si ca de acum incolo vor putea trai linistite.

read comments (0)

de Ioan Slavici

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odata un imparat. imparatul acesta stapanea o lume intreaga, si in lumea asta era un pacurar batran si o pacurarita, care aveau trei fete: Ana, Stana si Laptita. Ana, cea mai in varsta dintre surori, era frumoasa, incat oile ince- tau a paste cand o zareau in mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasa, incat lupii pazeau turma cand o vedeau pe dansa stapana; iara Laptita, cea mai tanara sora, alba ca spuma laptelui si cu par moale ca lana mieluseilor, era frumoasa – mai frumoasa decat surorile sale impreuna – frumoasa cum numai dansa era. Intr-o zi de vara, cand razele soarelui erau mai stamparate, cele trei surori se dusera ca sa culeaga capsune in marginea codrilor.

Pe cand ele culegeau capsunele, indata se aude un sir de tropote, ca si cand ar veni si s-ar apropia o ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul imparatului, venind ca sa mearga cu prietenii si cu curtenii sai la vanat. Tot voinici frumosi, crescuti in seile cailor, dar cel mai frumos si pe cel mai infocat armasar era… cine altul putea sa fie?… Fat-Voinic, feciorul de imparat. Focul cailor se stampara in zarirea celor trei surori si calaretii detera in pas mai incetisor, pana ce, veniti si sositi, se simtira dusi.

- Auzi tu, sora, grai Ana catre sora mijlocie, daca m-ar lua pe mine, i-as framanta o paine din care mancand s-ar simti s-ar fi tot june si voinic, mai voinic decat toti voinicii din lume.
- Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa pe care, imbracand-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecand prin apa fara ca sa se ude, trecand prin foc fara ca sa se arda.
- Iara eu, grai Laptita, cea mai tanara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni cu parul de aur si cu stea in frunte, stea ca luceafarul din zori. Cand trec pe langa fete, voinicii, chiar si cei imparatesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultand, ei auzira, auzind, intelesera, iar intelegand, ei sucira franele si sarira la fete.
- Sfanta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de imparat! grai feciorul de imparat ridicand la sine in sa pe Laptita cu capsune cu tot.
- Si tu a mea! grai cel dintai voinic catre Stana, facand si el pre- cum a vazut pe stapanul sau.
- Si tu a mea! grai al doilea in voinicie catre Ana, ridicand-o si pe ea in sa.

Facand asa, voinicii pornira spre curtea imparateasca. in ziua urmatoare se facura nuntile si apoi trei zile si trei nopti intreaga imparatie rasuna de veselia oaspetilor… Peste alte trei zile si trei nopti merse vestea in tara ca Ana si-a facut painea: a cules bobi, a macinat, cernut, framantat si a copt painea precum a fost zis la culesul de capsune. Inca de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti trecura si o noua veste merse in tara, ca Stana si-a facut camasa: a cules fire de in, le-a copt si melitat, a periat fuiorul, a tors firele, a tesut panza si a cusut camasa pe trupul sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune.

Numai a Laptitei vorba nu s-a impilinit inca. Dar toate se fac nu- mai cu vremea. Cand se implini de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de intai zi de cununie, feciorul de imparat se arata inaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de ori mai blanda si mai induratoare decat pana acuma, dand de stire ca de aici inainte multa vreme n-are sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte langa sotia sa. Era adica sa se intample – din indurarea lui Dumnezeu – precum a grait Laptita la cules de capsune… si lumea, si tara, si intreaga imparatie se bucurau asteptand sa se vada ce nu s-a mai vazut inca.

Hei! dar multe se petrec in lume, si dintre multe, multe bune si rele multe! S-a intamplat adica, ca feciorul de imparat sa aiba si o mama vi- trega, iara asta, o fata mare in par, pe care a fost adus-o cu sine, avand-o de la cel dintai barbat. si apoi, vai si amar de acela ce cade in asemenea cuscrii! Dupa gandul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de imparat si stapana peste imparatie, iara nu Laptita, fata cea de pacurar. Si acuma sarmana Laptita avea sa sufere pentru ca n-a fost pe gandul vitrigei, ci dupa vointa lui Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea unde o poarta gandul cel bun. Era acuma in gandul vitrigei ca intamplandu-se dupa cum a fost zis Laptita, sa faca pe lume sa creada si sa creada feciorul de imparat ca nu e precum este si precum s-a zis.

Nu putea insa face nimic, fiindca feciorul de imparat statea de-a pururea, zi si noapte, langa sotia lui. isi puse dar de gand ca, cu una, cu doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara dupa aceea, ramanand Laptita in grija ei, a ei sa fie grija. stia ca nu-i va fi greu sa afle cale si chip. Cu una, cu doua, feciorul de imparat nu se urnea insa din loc. Vorbele zburara in vant si iscusintele ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, era maine-poimane, si feciorul de imparat nu se departa de langa sotia sa. Cand vitrega vazu ca acuma nu e incotro, isi puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-sau, a carui imparatie era vecina, spuse cum si ce, si grai doua-trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si sa cheme pe feciorul de imparat la razboi.

Asta era una, buna si cea din urma. Nici nu ramase in zadar. Feciorul de imparat sari cuc de manie cand ii veni vestea ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca ostile vrajmasilor sunt pe cale sa vina, sa intre si sa fie precum de mult n-a mai fost… Bataie adica, bataie grozava, bataie intre doi imparati! Vazu si el ca acuma nu e incotro, ca n-are decat sa faca ce e de facut. Asa sunt feciorii de imparat! Oricat de in drag si-ar pazi nevestele si oricat de-a dor ar astepta sa-si vada fetii, cand aud de bataie, li se zvarcoleste inima in trup, li se framanta creierii in cap, li se impaienjenesc ochii… lasa nevasta si feti in grija Domnului si pornesc ca vantul la razboi.

Feciorul de imparat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se bate, cum numai el se bate si, cand in a treia zi au crapat zorile, iarasi a fost la curtea imparateasca, sosind cu inima stamparata prin lupta si cu ea plina de dor neastamparat sa stie ce si cum, de cand s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce vazu? imi vine nici sa nu mai povestesc cand vad atata rautate, atata suflet fara mila, si urata, si suparacioasa, si grozava treaba, incat nici nu se poate spune fara ca sa rasufli o data cu greu! Adica a fost asa: in clipita cand stelele se strang pe cer, cand fe- ciorul de imparat era numai trei pasi de la poarta curtii, s-a intamplat intocmai precum a fost zis Laptita: doi feti-frumosi, feciori de imparat, unul ca altul, cu par de aur si cu luceferi in frunte.

Dar era ca lumea sa nu-i vada. Vitrega, rea precum era in gandul ei, in pripa puse doi catei in locul copiilor, feti-frumosi, iar pe copiii cu parul de aur si cu steaua in frunte ii ingropa in coltul casei, tocmai la fereastra imparatului. Cand feciorul de imparat intra in casa si cerca s-auda si sa vada, n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi catelusi, pe care vitrega i-a fost pus in patul Laptitei. Multa vorba nu se mai facu. Feciorul de imparat vazu cu ochii, si asta era destul. Laptita nu si-a tinut vorba, si acuma nu ramase decat sa-si ajunga pedeapsa. Feciorul de imparat n-avu incotro, isi calca pe inima si porunci sa o ingroape in pamant pana la sanisori, ramanand asa in ochii lumii, pentru ca sa se stie ce e aceea cand cineva cuteaza sa insele pe un fecior de imparat. Intr-alta zi, apoi, se facu pe gandul vitregei. Feciorul de imparat se cununa a doua oara si iarasi rasunara veseliile de nunta trei zile si trei nopti. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta! Cei doi feti-frumosi nu aflau odihna in pamant. in locul in care erau ingropati crescura doi paltini frumosi. Cand vitrega ii vazu crescand, porunci ca sa-i starpeasca din radacina.

- Lasati-i sa creasca! porunci imparatul. imi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut inca. Si apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: in fiecare zi un an, in fiecare noapte alt an, iara in crepetul zorilor, cand se strang stelele pe cer, trei ani intr-o clipita. Cand se implinira trei zile si trei nopti, cei doi paltini erau mandri si nalti, ridicandu-se cu crengile lor pana la fereastra imparatului. si apoi, cand adia vantul si se miscau frunzele, imparatul asculta, asculta zile intregi la soptirea lor. ii parea ca aude un suspin neincetat, ca o plangere pusa in vorbe neintelese, pe care numai sufletul lui o simtea ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i lasa odihna si care noaptea il tinea treaz. il cuprindeau fiorii in auzul acestei soptiri si totusi ii parea ca n-ar putea sa fie fara de ea.

Vitrega simti, insa, ce e si cum. isi puse de gand ca, cu orice pret, sa starpeasca paltinii. Era greu, dar mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase. Intr-o dimineata imparateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si incepu sa-l ademeneasca cu dezmierdari si vorbe de dra- goste. Mult a tinut pana la ruptul firului, dar in sfarsit… si imparatii sunt tot oameni.

- Bine! grai feciorul de imparat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa starpim paltinii: dar din unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. Imparateasa se multumi cu atata. Paltinii fura taiati, si nici nu se innopta bine pana ce paturile erau facute si puse in casa imparatului. Cand feciorul de imparat se culca in patul nou, ii parea ca se simte de o suta de ori mai greu decat pana acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara imparateasa i se parea ca zace culcata pe spini si maracini, incat toata noaptea nu putu dormi. Dupa ce imparatul adormi, paturile incepura sa scartaie. si de aces- te scartaituri imparateasa scotea un inteles cunoscut; i se parea ca aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decat numai dansa.

- Ti-e greu, fratioare? intreba unul dintre paturi.
- Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea imparatul, mi-e bine, caci pe mine zace iubitul meu tata!
- Mie mi-e greu, zise cellalt pat, caci pe mine zace un suflet rau! si tot asa vorbira paturile in auzul imparatesei pana la crepetul zorilor. Cand se facu ziua, imparateasa isi puse de gand sa prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua paturi tocmai ca si acelea si, cand imparatul merse la vanat, le puse pe aceste pe nestiute in casa, iara paturile de paltini le arunca in foc pana la cea mai mica scandura. Focul ardea, iara in pocniturile focului imparateasa parea ca aude tot acele vorbe de inteles nepriceput. Dupa ce paturile arsera, incat nu ramase nici macar o bucatica de carbune, imparateasa aduna cenusa si o arunca in vant, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si peste noua mari, ca parte cu parte in veci sa nu se mai afle.

Ea n-a vazut insa ca tocmai atunci cand focul ardea mai frumos se ridicasera in sus doua scantei si, iesind la lumina, cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara cazute aici, cele doua scantei se prefacura in doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atat de frumos ca si cellalt, tocmai atat de bland, cu lana tocmai atat de stralucita. Doi miei, fiecare pret de-o imparatie! Cand imparateasa vazu mieluseii pascand pe sub ferestrele impa- ratului, sari plina de bucurie la dansii, ii lua in brate pe amandoi si-i duse la sotul sau. Din clipita asta, feciorul de imparat zi si noapte nu se gandea decat la mielusei: ii parea ca in fiecare miscare a mieluseilor, in fiecare zbieret iesit din gura lor, in fiecare privire afla ceva, care ii cadea greu si totusi ii ustura inima.

Vazand ca sotul sau a indragit mieluseii, imparateasa iarasi prinse gand rau si nu se impaca pana ce, cand cu bine, cand cu rau, cand cu vorbe dulci si cand cu plans, nu facu pe feciorul de imparat ca sa se invoiasca cu pierzarea mieluseilor. Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu manca, imparateasa puse sa se arunce in foc… in foc si piele, si lana, si oase, si tot ce a mai fost.

Nu mai ramase nimic. Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului in care s-a spalat carnea, intre crapatura doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Cand apoi slujnica imparatului s-a dus la vale dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu paraul pana in apa cea mare, care curgea prin mijlocul imparatiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si cellalt, deopotriva, ca sa se stie ca sunt frati gemeni. Intr-o zi pescarii imparatesti se sculara dis-de-dimineata si-si arun- cara mrejele in apa. Tocmai in clipa cand cele din urma doua stele se stinsera pe cer, unul dintre pescari ridica mreaja si vazu ce n-a mai vazut: doi pestisori cu solzii de aur.

Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minu- nara, hotarara ca, asa vii precum sunt, sa duca pestisorii la imparat si sa-i faca cinste
- Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de-acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre pestisori.
- Ce sa fac dar cu voi? intreba pescarul.
- Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa inotam in roua, pune-ne la soare si apoi nu veni pana ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor.

Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa inoate in roua, ii puse la soare si nu veni pana ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei. Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi copilasi, feti-frumosi cu parul de aur si cu stea in frunte, unul ca cellalt, incat cine ii vedea trebuia sa stie ca sunt gemeni. Copiii crescura repede… in fiecare zi un an, in fiecare noapte alt an, iar in crepetul zorilor, cand stelele se stingeau pe cer, trei ani intr-o clipita. si apoi cresteau precum altii nu cresc: de trei ori in varsta, de trei ori in putere si tot de trei ori in intelepciunea mintii. Cand se implinira trei zile si trei nopti, copiii erau de doisprezece ani in varsta, de douazeci si patru in putere si treizeci si sase in intelepciunea mintii.

- Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar. Pescarul ii imbraca frumos pe amandoi, le facu cate o caciula de miel, pe care o trasera pe cap ca nimeni sa nu vada parul de aur si steaua in frunte, apoi fetii pornira catre curtea imparatului.Era ziua mare cand ajunsera la curte.
- Vrem sa vorbim cu imparatul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta incarcat de arme la poarta curtii.
- Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, ii raspunse strajerul.
- Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrand indaratnic pe poarta.Strajerii se adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dansii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei pasi inainte si alti trei in sus se pomenira tocmai inaintea casei celei mari, unde imparatul ospata cu curtenii sai.

- Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa.
- Nu se poate, raspunse un slujitor.
- Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga cellalt fat, cotind indaratnic pe slujitori in dreapta si in stanga. Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o imbulzeala si o larma inaintea usii, incat rasuna curtea.
- Ce e acolo, afara? intreba imparatul manios. Fetii se detera pasnici cand auzira vorbele tatalui lor.
- Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrand la imparatul.
- Cu puterea? Cine sa intre cu puterea in curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga imparatul intr-o rasuflare.

- Nu stiu, inaltate imparate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii de leu, incat au strabatut prin strajuirea de la poarta, si acuma ne dau noua de lucru! s-apoi, de indaratnici ce sunt, nici caciulile nu si le iau din cap. Imparatul se rosi de manie.
- Scoateti-i afara, striga el, inhatati-i cu cainii!
- Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plangand de asprimea vorbelor ce auzira, si pornira in jos pe trepte. Cand erau sa iasa pe poarta, ii opri un slujitor ce venea in ruptul sufletului.
- A zis imparatul sa veniti, ca imparateasa vrea sa va vada! Baietii se gandira putin, apoi se intoarsera, suira treptele si in- trara la imparatul cu caciulile in cap.

Era o masa plina, lunga si lata, iar pe langa masa toti oaspetii imparatesti, in capul mesei imparatul si langa dansul imparateasa, sezand pe douasprezece perini de matase. Cand baietii intrara, cazu una dintre perinele pe care sedea imparateasa. Ea ramase pe unsprezece perini.
- Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti.
- Acoperamantul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem.
- Ei bine! grai imparatul imblanzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramaneti precum sunteti! Dar cine sunteti? de unde veniti? si ce voiti?
- Suntem doi feti gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta in doua, jumatate in pamant si jumatate in cap de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale indelungata si am grait cu suflarea vanturilor si am vorbit in limba fiarelor si am cantat cu valurile de apa, iar acuma, in grai de om, voim sa-ti cantam un cantec pe care-l cunosti fara ca sa stii! De sub imparateasa a sarit a doua perina.

- Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau.- Ba nu, lasa-i sa cante! raspunse imparatul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cantati, baieti! Imparateasa tacu, iar fetii incepura sa cante povestea vietii lor. “A fost un imparat…” incepura fetii; de sub imparateasa cazu a treia perina.Cand fetii povestira despre pornirea feciorului de imparat la bataie, de sub imparateasa cazura trei perini deodata. Cand fetii sfarsira cantecul, sub imparateasa nu mai era nici o perina, iar cand ei luara caciulile din cap si-si aratara parul de aur si stelele in frunte, oaspetii, curtenii si imparatul isi acoperira ochii, ca nu cumva sa piarda lumina de atata stralucire. Si s-a facut apoi precum de la inceput a fost sa fie. Laptita fu pusa in cap de masa langa sotul ei; fata vitregei ramase cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea cu gand rau o legara de coada une iepe nebune si inconjurara tara de sapte ori cu ea, incat lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine incepe cu rau, cu rau sfarseste.

read comments (1)

A fost odata o fetita care avea un par auriu si asa de frumos incat toata lumea ii spunea Fetita cu Parul de Aur. Fetita traia cu mama ei intr-o casuta, la marginea padurii. Intr-o zi, ii spuse mamei sale:
- Mamico, pot sa ma duc in padure sa-ti culeg un buchet frumos de flori?
- Ce dragut din partea ta, fetita mea! Dar ai grija, padurea este adanca si sa-r putea sa te ratacesti, ii atrase atentia mama.
O familie de ursi care traia in padure a plecat la plimbare cu fiul lor, Ursuletul, care se juca prinzand fluturi cu plasa. In timp ce ursuletul se juca admiran fluturii care zburau prin aerul proaspat al diminetii, Ursul si Ursoaica se uitau cu multa dragoste la jocul fiului lor, pe fata lor aparand un zambet de incantare.

- Vai ce bine e sa fii copil! – rosti Ursoaica.
- Si mie mi-ar place sa fiu copil! Rosti Ursul tata. Apoi isi continua drumul prin padure, aplecandu-se asupra florilor minunate cu miros imbatator.
Fetita, cum ajunse in padure, incepu sa culeaga flori pentru mama ei: margarete minunate, albastrele si maci rosii ca focul. Cum era atat de preocupate de ceea ce facea, nu-si dadu seama ca inaintase prea mult in mijlocul padurii si ca vremea trecuse. In curand I se facu foame si sete si se simti foarte obosita. Spre norocul ei, zari printre copacii din padure o casuta. Era casuta ursilor! Se apropie tiptil de casa, si se uita prin gaura cheii si cum nu vazu pe nimeni, deschise usa si intra. Inauntru zari o masa mare, intinsa, cu trei farfurii pline cu orez si miere. Vai, ce miros imbietor aveau!

Farfuriile de pe masa erau de marime diferita: una mare, una mijlocie si o farfurie mica. In jurul mesei erau asezate trei scaune care pareau foarte comode. Mai era acolo un fotoliu mare, unul mijlociu si unul mic. Pentru ca ii era tare foame se hotara sa guste din mancarea de pe masa. Manca o lingura de orez din prima farfurie, dar acesta era fierbinte si isi arse limba; apoi gusta din farfuria mijlocie, dar orezul era prea des si in cele din urma, gusta si din ultima farfurie. Si ce sa vezi? Mancarea din farfuria cea mai mica era asa de buna incat manca tot orezul, pana la ultimul bob.

Fetita se aseza intai in fotoliul cel mare, dar pentru ca era prea mare, nu-I placu si se ridica din el; apoi se aseza pe scaunul mijlociu, dar nici acesta nu-I placu:avea perina prea moale. Asa ca se hotara sa se aseze pe cel mai mic dintre scaune, dar in momentul in care se puse pe el, acesta era asa de subred incat se prabusi sub greutatea ei si fata cazu pe podea! Cum era foarte obosita se hotara sa traga un pui de somn. A urcat la etaj, a intrat in dormitor, unde a zarit trei paturi: unul mare, unul mijlociu si unul mic. Intai se culca in cel mare, dar era prea tare si incomod. Se culca apoi in patul mijlociu, dar nici acesta nu I-a fost pe plac pentru ca patura era aspra si o intepa. La urma, il incerca pe al treilea si acesta era atat de comod si cald incat adormi pe loc. Pe vremea aceasta, familia de ursi care locuia in casuta se intorcea de la plimbare. Can ursii au deschis usa de la intrare au simtit pe data ca cineva a umbalt in casa si au inceput sa miroasa toate lucrurile pe rand:

- Cineva, s-a asezat pe scaunul meu! a strigat Ursul-Tata pe o voce groasa.
- Cineva s-a atins de perina mea! striga Ursoaica cu o voce mai blanda.
- Cineva mi-a rupt scaunelul! striga Ursuletul cu o voce plangareata. Apoi, intreaga familie s-a apropiat de masa:
- Cineva mi-a folosit lingura! mormai Ursul-Tata cuvocea lui groasa.
- Cineva a mancat din farfuria mea, spuse Ursoaica cu voce ei blanda.
- Uitati-va, cineva mi-a mancat mancarea! N-a mai ramas nici o faramitura! a strigat Ursuletul si lacrimi mari incepura sa se rostogoleasca pe obrajorii sai. Apoi ursii au urcat la etaj.

Ursul-Tata a inceput sa adulmece prin camera si a spus apoi cu vocea sa morocanoasa:
- Cineva s-a culcat pe perina mea!
- Cineva mi-a dat la o parte patura, sopti Ursoica.
- Priviti! O fetita doarme in patul meu! striga ursuletul cu o voce surprinsa.
Fetita cu Parul de Aur se trezi brusc la auzul vocilor. Tare s-a mai speriat cand I-a zarit pe cei trei ursi aplecati asupra ei! Se scula repede din pat, o zbughi spre fereastra si se avanta spre padure. Incepu sa alerge spre casa cat o tineau picioarele, repede-repede, fara sa arunce macar o privire inapoi. Si de-atunci incolo, ursii din casuta din padure n-au mai vazut-o niciodata pe Fetita cu Parul de Aur.

read comments (0)

de While Perrault

A fost odata un rege si o regina care nu aveau copii. Si erau tare mahniti, cat nu se poate spune. In cele din urma, regina aduse pe lume o fata. Se facu un botez de pomina, la care micuta printesa avu drept nase sapte ursitoare din tara, fiecare dintre ele facandu-i cate un dar.
Dupa ceremonie, oaspetii se intoarsera la palatul regelui, unde se dadea un ospat in cinstea ursitoarelor. Dinaintea fiecaruia era pus un tacam minunat, si anume o furculita si un cutit de aur, impodibite cu diamante si rubine. Dupa ce se asezara cu totii la masa, iata ca se pomenira in incapere cu o ursitoare batrana, care nu fusese poftita fiindca nu mai iesise dintr-un turn vreme de peste cincizeci de ani si o credeau moarta.

Regele porunci sa i se dea un tacam, dar acesta nu era din aur. Batrana se socoti nedreptatita si mormai cateva amenintari pintre dinti. Una dintre ursitoarela tinere, care era in apropierea ei, auzi amenintarea. Ea se gandi ca batrana ursitoare putea sa faca un dar suparator micutei printese.
Ursitoarea cea rea

Cand se ridica de la masa, aceasta ursitoare se strecura nevazuta dupa o perdea, ca sa ramana cea din urma, pentru a putea drege raul. Intre timp, celelalte ursitoare incepura sa-i imparta daruri printesei. Cea mai tanara ii darui frumusetea, a doua, intelepciunea, a treia, blandetea, a patra ii ura sa danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa cante la toate instrumentele muzicale.

Cand veni randul celei batrane, ea prevesti ca printesa se va intepa in deget cu un fus si ca din asta i se va trage moartea. Prevestirea aceasta cumplita ii facu sa se cutremure pe toti cei de fata, care aveau lacrimi in ochi. Dar deodata rasari din spate perdelei ursitoarea cea tanara si rosti cu glas tare:
- Veniti-va in fire, o rege si tu, regina, fetita voastra nu va muri. E drept ca nu mai pot sa desfac ceea ce i-a fost menit, si printesa se va intepa intr-un fus, dar, in loc sa moara, va cadea intr-un somn adanc, care va tine o suta de ani, la capatul carora un tanar fecior de domn va veni si o va destepta.

Pentru a ocoli aceasta nenorocire, regele dadu porunca sa nu se mai foloseasca nimeni de fuse sub, amenintarea pedepsei cu moartea. Sa fi trecut vreo cincisprezece, saisprezece ani; pe cand regele si regina s-au dus la unul din castelel lor, s-a intamplat ca tanara printesa sa intalneasca o batrana care torcea. Ea folosea fusul, pentru ca porunca regelui nu ajunsese la urechile ei.

- Ce faci acolo, maicuta? o intreba printesa.
- Iaca torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine e fata.
- Vai, ce minunat este, a continuat printesa, cum faci? Da-mi si mie fusul o clipa, te rog!

Lua fusul, se intepa in deget si cazu lesinata. Batranica stiga dupa ajutor. Oamenii venira repede, din toate partile. O stropira pe printesa cu apa pe fata, ii frecara tamplele, dar nimic n-o putea readuce in simtire. Regele, care se inapoiase, auzi zarva si isi aminti povestea ursitoarei. Porunci ca printesa sa fie culcata in cea mai frumoasa odaie din palat, pe un pat cu broderii din aur si argint.

Printesa era frumoasa ca lumina zilei, caci somnul nu-i rapise nici culorile vii ale fetei, nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii ii avea inchisi. De altfel, respira usor, asa ca iti puteai da seama ca nu murise. Ursitoarea cea buna care ii daruise viata, se afla departe de palat, atunci cand s-a intamplat nenorocirea. Un pitic care purta cizme “de sapte poste” i-a dat de veste. Ursitoarea pleca de indata si dupa un ceas ajunse la castel. Regele ii iesi in intampinare la scara trasurii si ursitoarea incuviinta toate poruncile date de acesta.

Ea atinse cu bagheta fermecata pe toti care se aflau in castel: guvernantele, domnisoarele de onoare, fete in casa, ofiteri, bucatari. Mai atinse caii si chiar catelusa printesei.Adormira cu toti cat ai clipi. Rege si regina iesira din castel si dadura porunca celor de afara ca nimeni sa nu se apropie de acel loc. Porunca nu-si avea rostul, caci multi copaci, maracini si spini au inconjurat castelul. Nimeni nu s-ar fi incumetat sa patrunda acolo prin padure. Din tot castelul nu se mai vedea decat varful turnurilor, si acesta la mare departare.

La capatul a o suta de ani, un fecior de domn, de alt neam decat printesa cea adomita, mergand la vanatoare, vazu turnurile castelului ivindu-se deasupra unei paduri intinse si foarte dese. Oamenii dadeau raspunsuri in doi peri; unii spuneau ca e un vechi castel, bantuit de duhuri, altii ca acolo isi dadeau intalnire vrajitoarele. Cei mai multi povesteau de un capcaun care locuia acolo si inghitea copii.

Printul nu mai stia ce sa creada, dar un taran batran il lamuri:
- Printe, sa tot fie vreo cincizeci de ani de cand l-am auzit pe tata povestind ca in castelul acesta se afla o printesa, cea mai frumoasa din cate au fost vazute, dar care a fost sortita sa doarma o suta de ani, pana cand va veni un fiu de domn si o va trezi.

Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si vru s-o vada pe printesa cea frumoasa. Inainta spre padure si vazu cum copacii cei inalti, maracinii si spinii se dadeau in laturi, deschizandu-i poteca. El se avanta singur catre castelul care se zarea acum bine de tot la capatul unei alei. Oamenii sai nu putura sa-l urmeze, deoarece copacii si maraciniise adunasera din nou.

Patrunse intr-o curte mare si urca o scara. Strabatu multe incaperi ale castelului, in care se aflau cavaleri de onoare dormind, unii in picioare, altii sezand si, in sfarsit, ajunse intr-o camera cu totul si cu totul de aur. Pe un pat vazu o printesa de vreo cinsprezece-saisprezece ani. Tremurand de emotie, printul se apropie si se aseza in genunchi langa ea.

In clipa aceea, vraja se destrama si printesa se trezi. Ea spuse:
- Ai sosit, in sfarsit! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept!
Vrajit de vorbele ei, i-a marturisit bucuria si recunostinta sa si a incredintat-o pe printesa ca se indragostise de ea. Odata cu printesa se desteptase intregul palat, fiecare gandindu-se la ce avea de facut , dar, nefiind cu toti indragostiti, simteau ca mor de foame. Trecura deci in sala oglinzilor unde cinara. Viorile executara cantece vechi, dar muzica lor era minunata. Imediat dupa cina, s-au casatorit si intreaga curte veni sa-i salute. Nimeni nu dormea, deoarece nu simteau nevoia. A doua zi, printul isi parasi in zori sotia pentru a se intoarce in oras, unde tatal sau il astepta.
Printul ii istorisi:
- Umbland la vanatoare, m-am ratacit in padure si m-am adapostit in coliba unui carbunar care mi-a dat sa mananc paine negra si branza.
Tatal sau, om bland si bun, nu banuia nimic, dar maica-sa nu-l crezu, pentru ca printul se ducea zinic la vanatoare. Mama a inteles ca era indragostit. Printul a ascuns casatoria sa mai mult de doi ani. Avea acum doi copii: o fiica pe care o numira Aurora si un fiu caruia ii ziceau Soare, pentru ca o intrecea in frumusete pe sora lui.

Regina incerca sa afle adevarul, dar printul nu indraznea sa-i incredinteze taina sa. Ii era teama, fiindca ea se tragea dintr-un neam de capcauni. Regele o luase in casatorie numai pentru averile ei nenumarate. La curte se soptea chiar ca abia se abtinea sa nu sara asupra copilasilor daca ii vedea.

Cand regele muri, printul a ramas stapan in tara. El isi dadu public in vileag casatoria. Printesa , sotia sa, insotita de cei doi copii, sosi in capitala, primita in triumf. Putin dupa aceea, regele porni la lupta impotriva vecinului sau, imparatul Cantalabute. El o lasa pe mama sa in fruntea regatului si-i incredinta sotia si copiii. Regele urma sa fie in razboi toata vara. De-abia plecat, regina-mama isi trimise nora si nepotii la o casa la tara, pentru a-si satisface oribila pofta. Cateva zile mai tarziu se duse acolo si ii spuse bucatarului intr-o seara:

- Maine vreau s-o mananc la masa pe micuta Aurora.
- Cu neputinta, doamna! striga bucatarul.
- Iti poruncesc, spuse regina, am pofta sa mananc carne proaspata.
Bietul om intelese ca nu e de glumit cu o capcauna si, luand cutitul mare, urca in camera micutei Aurora. Fetita avea atunci numai patru ani. Il iubea pe bucatar,fiindca ii aducea adeseori bomboane. Vazand-o, el incepu sa planga si cutitul ii cazu jos din mana. Se duse in curte sa taie un mielusel si pregati un sos bun, pa care regina il manca cu mare pofta. Pe micuta Aurora o lua si o incredinta sotiei lui, ca s-o ascunda intr-o odaita din fundul curtii. Opt zile mai tarziu, regina cea rea ii spuse bucatarului:

- Vreau sa-l mananc la cina pe micul Soare.
Bucatarul nu se impotrivi. Fu hotarat sa o pacaleasca pe regina ca si prima data. Se duse sa-l caute pe micul Soare, care avea trei ani. Il incredinta pe baiat sotiei, ca sa-l ascunda alaturi de Aurora. Apoi pregati o friptura de ied frageda, pe care capcauna o gasi delicioasa. Pana aici totul mersese bine, dar intr-o seara regina cea rea ii spuse din nou bucatarului:
- As dori s-o mananc pe printesa. Trebuie pregatita cu acelasi sos ca si copiii.
De data asta nu mai stia cum s-o insele pe regina-mama. Regina tanara avea douazeci de ani, fara a mai pune la socoteala cei o suta de ani pe care ii petrecuse dormind. Pielea ei era alba, dar mai putin frageda. Ca sa-si scape viata , bucatarul se hotari sa-i taie gatul. Intra cu pumnalul in mana in camera tinerei reginei. Voia totusi sa o pregateasca si ii povesti respectos despre porunca primita de la regina-mama.
- Indeplineste porunca, raspunse tanara regina. Fa ce ti s-a spus! Ma voi duce langa copiii mei pe care i-am iubit atata.

Ea ii credea morti.
- Nu, doamna, nu veti muri, ii raspunse bietul bucatar, dupa cum nici copiii nu va sunt morti, i-am ascuns la mine. O voi pacali din nou pe regina. Ii voi da sa manance o caprioara tanara, in locul dumneavoastra.
Si se duse in odaia lui, unde ea isi regasi copiii. Regina manca la cina caprioara cu aceeasi pofta. Acum era foarte multumita de cruzimea ei. Se pregatea sa-i spuna tanarului rege, la intoarcerea sa, ca lupii mancasera pe tanara regina si pe copii. Dar intr-o seara, cand isi facea de lucru prin curtea castelului, recunoscu vocea reginei si a copiilor. Furioasa ca a fost pacalita, porunci sa i se aduca un cazan mare, plin cu naparci si broaste raioase, ca sa-i arunce in el pe regina si pe copii, pe bucatar si pe nevasta acestuia. A doua zi, dis-de-dimineata, totul era gata si calaii tocmai se pregateau sa-i arunce in cazan, cand regele, la care nimeni nu se gandea ca s-ar putea intoarce, intra in curte calare si intreaba ce inseamna acel spectacol infiorator. Nimeni nu indraznea sa-i spuna. Capcauna se arunca in cazan si fi inghitita, intr-o clipita, de jivinele respingatoare.

Regele se arata nespus de fericit sa-si revada frumoasa sotie si copiii.

read comments (0)