Povesti video pentru copii

de Petre Ispirescu

A fost odata o baba si un unchias. Ei pana la vreme de batranete nu avura nici un copil. Ce nu facura? Ce nu dresera? Si ca sa aiba si ei macar o miarta de copil, nici cat. Ba mersera pe la descantatoare, ba pe la mesteri vrajitori, ba pe la cititori de stele si ca sa ramaie baba grea, nici gand n-avea.Ajunsi la vreme de batranete, incepura a se ingrijura.
- Ce ne facem noi, babo, zise intr-o zi unchiasul, de vom ajunge niscaiva zile de neputinta ori de nevoie? Tu stii ca am facut tot ce mi-a stat prin putinta, si ca sa ne dea Dumnezeu si noua un copilas, care sa fie toiagul batranetelor noastre, nu s-a indurat.
- De! unchias, cine e de vina? Tu stii ca am umblat si crucis si curmezis pe la mesterese, pe la vraci, am facut tot ce m-au invatat unii si altii, si ca sa avem si noi o mangaiere pentru pardalnicele de batranete, ca grele mai sunt! a fost peste poate.
- Ia, sa apucam noi doi in doua parti, sa ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, caci tot degeaba stam noi la un loc amandoi, doua nevoi.
- Sa ne despatim unchias, daca tu asa gasesti de cuviinta. Dara bine, cine sa ne inchiza ochii in ceasul cel de pe urma?
- Ca bine zici tu, babo; stai dara; ia sa iei tu basmaua mea care am avut-o in ziua de cununie si eu stergarul cel vargatel ce mi-ai adus de zestre. In toate zilele sa ne uitam la dansele; si cand vom vedea pe ele cate trei picaturi de sange, sa ne intoarcem acasa. Acesta sa fie semnul ca moartea s-a apropiat de unul din noi.
- Asa sa facem unchias.

Cum zisera si facura. Se gatira de drum, isi luara fiecare desaguta d-a umeri, in care baba puse pe fund basmaua barbatului ei, iara unchiasul stergarul cel vargatel al neveste-sei, si apucara unul spre rasarit, iara altul spre apus.Noua zile si noua nopti se dusera, se dusera, si iara se dusera. Intrebara si pe bun si pe rau, pe mare si pe mic ce ar face ei ca sa poata avea un copil. Ceea ce le spusera sa faca ei raspunsera ca au tot facut, dara in desert. Ei cautau sa le spuie cineva altceva, ce nu stiau ei, dara nu-si gasira omul.A zecea zi sculandu-se unchiasul, iesi afara sa se spele, ca sa porneasca la drum mai departe. Cand lua stergarul sa se stearga pe ochi, ce sa vaza? Trei picaturi de sange pe dansul.El isi zise: “Trebuie sa ma intorc acasa, caci Dumnezeu stie ce va fi patit baba mea.”Intinse unchiasul la drum. Nu mai cauta nici de mancare, nici de odihna, si se intoarse acasa cum plecase.

- Ce ti s-a intamplat, babo? zise el, cum isi vazu jumatatea.
- Ce sa mi se intample, unchias? Iaca eu imi cautam de cale si intrebam in dreapta si in stanga, rugandu-ma de toti sa ma invete ceva ca sa putem avea un copil. Dara intrebarile si rugamintile mele le faceam in sec, caci imi raceam gura de surda.Si tot mergand inainte, am ajuns intr-o padure mare, mare, fara seaman, si m-am ratacit prin bungetul acelei paduri, de nu mai stiam pe unde sa ies la oameni.Cand, o data vaz inaintea mea un mos, fleos de batran, uitat de moarte si de Dumnezeu. Eu ii spui dupa ce umblu si cum m-am ratacit. Mosul, incarcat de zile cum era, se pune jos, sta de vorba cu mine si, cu un grai blajin, imi arata drumul pe unde sa ies acasa, si imi zice sa ma intorc, caci ravna noastra a ascultat-o Dumnezeu.
- Si asta a fost semnul de pe stergarul meu?
- Se vede ca asta.

Atunci si ei se hotarara ca sa nu se mai desparta si sa ramaie sa-si manance amarul impreuna.Nu trecu mult dupa asta, si baba spuse unchiasului ca se simte ingreoata.Aoleo! Unde era Dumnezeu sa vaza bucuria unchiasului cand auzi d-o asemenea veste buna!Umbla de colo pana colo de bucurie si nu mai stia pe ce sa puie mana si ce sa faca.Si asa trecura zilele una dupa alta pana la noua luni, cand baba, cu ajutorul Maicii Domnului, nascu un dolofan de copil, de dragulet, si cu o carte in mana.A treia seara cand venira ursitoarele, se intampla ca unchiasul sa fie destept. Pe dansul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, si de trei zile nu-i mai dase ochii in gene, tot umbland pe langa baba ca s-o ingrijeasca si s-o caute la boala. D-aia si cand venira ursitoarele, el nu dormea, ci sta starcit intr-un colt, ca si cand ar fi fost Matracuca, sora doamnei.Cand incepura ursitoarele sa urseasca, el se facu numai urechi si auzi tot.Cea mai mare din ursitoare zise:

- Acest copil are sa fie un Fat-Frumos, si are sa ajunga bogat.Cea mijlocie zise:
- Pe acest copil, cand va fi el de doisprezece ani, are sa-l rapeasca duhurile rele.Cea mica zise:
- Daca va scapa de duhurile rele, acest copil are sa ajunga imparat.Atata ii trebui unchiasului sa auza, ca sa-i dea un cutit ascutit prin inima. El, vezi, nu se impaca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grije mare il coprinse si, de pe acum chiar, incepu a planui cum sa faca sa-si scape copilasul de un asemenea rau.

Pana una, alta, copilul crestea, asculta pe parinti si cartea cu care se nascuse din maini n-o lasa. Cetea, cetea mereu pe dansa si invata, de se mira toata lumea de silinta si invatatura dansului.Cand se facu ca de noua ani, stia cate in luna si in soare. El insusi ajunsese sa fie o carte, si toti megiasii veneau la dansul si-l intrebau despre pasurile lor.Unchiasul se bucura, nu se bucura de fiul sau, dara baba stiu ca nu mai putea de bucurie, vazandu-l si frumos, si cu atata procopseala intr-insul. Unchiasul, vezi, era cu cuiul la inima; stia el ce stia, dara la nimeni nu spunea.Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai frumos si mai invatat. Tot satul il cinstea si il asculta ca pe cine stie cine; iara unchiasul, de ce trecea timpul, d-aia se intrista.

Cand era aproape de a implini baiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiasul sa tie, trebui sa rasufle. El gasi de cuviinta sa spuie si alor sai ceea ce era sa se intample fiului lor. Si astfel, intr-o seara, cand stau cu totii la foc si povesteau si verzi si uscate, ca sa le treaca timpul, unchiasul se apuca de spuse tot ce auzise de la ursitoare.P-aci, p-aci era sa moara baba, muma baiatului, de intristare, cand auzi unele ca acele; sarira insa unchiasul si fiul sau, o stropira cu apa, si d-abia, d-abia o mai inviorara. Iara baiatul se puse pe ganduri.Si mai planui el ce mai planui, pana ce, dupa cateva zile, spuse tatalui sau ceea ce izvodise el sa faca. Tata-sau, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecat prin sat si dete gura la toti megiesii ca in seara cutare si cutare, adeca cand era sa implineasca fiu-sau doisprezece ani, ei sa se adune toti cu totul la biserica, ca sa faca rugaciune pentru fiul sau, spre a-l scapa de duhurile cele rele. Vorbi si cu mos popa si toti cu totul se fagaduira ca va implini cererea unchiasului. Si asa si facura.

In seara aceea, cand era baiatul unchiasului sa implineasca doisprezece ani, toti oamenii din sat, barbati, femei si copii, impreuna cu mos popa, se adunara la biserica pentru rugaciune. Si viind mosul cu baba si cu fiul lor, tot cu cartea in mana, megiasii ii bagara la mijloc, si rugaciunile incepura. Se rugara ce se rugara, cand deodata se pomenira ca se umple biserica de o ceata groasa. Atunci cazura cu totii in genunche si scoasera niste rugaciuni fierbinti, de ar fi muiat inima nu stiu carui duh rau. Ceata se risipi si ei ramasera teferi.A doua seara, cand erau la rugaciune tot pe acea vreme, unde se pomenira ca se umple biserica de soareci, de lilieci si de bufnite, si incepura a chitai, de colo pana colo prin biserica, a se sui pe oameni si a-i ciupi de pe unde apuca.

Toti se speriara, pana si chiar mos popa. Atunci baiatul unchiasului, cu cartea in mana, cazu in genunchi si incepu a se ruga cu foc. Asa facura si unchiasul si mos popa, si toti megiesii cari se aflau in biserica. Soarecii si toate lighioanele acelea pierira.A treia seara daca se adunara si se pusera la ruga, se rugara, se rugara, pana ce catre miezul noptii o data incepu a se cutremura biserica si se auzira niste pocnete si tunete, bubuituri si duduituri ingrozitoare, ca de tunet. Cazura si de asta data in genunchi, se rugara si de asta data cu toata credinta in Dumnezeu. Insa, ce sa vedeti d-voastra? tocmai in toiul rugaciunei, unde se cobori un calugar din turnul bisericii, apuca pe baiatul unchiasului de subtiori, il rapeste din mijlocul lor si se inalta cu dansul in sus. N-apucara oamenii sa bage bine de seama, si pierira din ochii lor ca o naluca. Ba ca o fi ramas prin turn, ba ca o fi pe dupa biserica, ba ca o fi pe colo, ba pe dincolo. Asi! El s-a dus cu calugarul ce-l rapise, si dus a fost.

Toti ramasera ca cazuti din cer de spaima, dar unchiasul si baba, mai cu asupra. Dupa ce se mai astamparara din spaima, si dupa ce biserica se linisti, oamenii iesira si se duse fiecare intr-ale sale.Fiul unchiasului, desi rapit de calugar, dara cartea din mana n-o lasa. Citea mereu si in gura mare; iara cand fu de ajunse pe la mijlocul cartii, calugarul nu-l mai putea tine. Vru sa-i smuceasca cartea din mana; dara baiatul o tinea vartos. Luptandu-se cu baiatul prin vazduh ca sa-i ia cartea, calugarul il scapa, si fiul unchiasului cazu intro prapastie adanca.Dumnezeu stie cat a ramas el acolo, pana s-a dezmeticit din ameteala ce-i veni cazand. Cand se pomeni, el era tot cu cartea in mana. Multumi Domnului ca l-a scos din mana duhurilor rele si ca este viu; dara alt necaz acum! nu stia unde se afla. Se scoala el d-acolo, si o porneste la drum. Si aide, si aide pana ce d-abia iesi din prapastie. Apoi o lua intr-acolo unde mila Domnului l-o duce.

Si apucand spre soare-scapata, se duse, se duse, zi de vara pana-n seara, fara sa dea de vrun sat si fara sa vaza pui de om; si mai mergand ce mai merse, dete de un copaci si mase acolo. Nemancat si nebaut nu putea sa doarma. Si luptandu-se cu foamea, cu setea si cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca sa iasa la lume. A doua zi o apuca iarasi spre soare-scapata, dupa cum planuia el, pana ce dete peste niste gramezi de capatani si oase de oameni.Si apucandu-l niste racori reci de frica, incepu a citi pe carticica lui, si inlatura oarecum groaza ce sta gata sa-l coprinza. Isi lua deci inima in dinti si porni inainte; de ce mergea mai-nainte, d-aceea gramezile de oase de om se inmulteau. El se facu ca nu le baga de seama, si tot inainte mergea, pana ce ajunse la un oras mare, din care numai daramaturi ramasese. Prea putine ziduri mai erau in picioare.

Si mai merse ce mai merse, si dete de niste palaturi foarte frumoase.Acolo daca ajunse, batu in poarta. El cugeta sa ceara ceva demancare, ca nu mancase nu stiu de cate zile, si sa-l lase sa maie acolo, ca era vreme de cand nu se odihnise ca lumea. Dara nu-i raspunse nimeni.Mai batu o data. Dar ca sa raspunza cineva, ba.In sfarsit, batu si a treia oara; dara nitel mai taricel. De asta data se auzi un glas pitigaiat dinlauntru ca-l intreba:
- Cine este?El raspunse ca este om ca toti oamenii, si cere sa-l gazduiasca.Daca ii deschise portita, ce credeti ca mi-ti vazu? O umbra de om, un batran cu barba pana la genunchi, slab si pipirnicit si cocosat de parca manca numai vinerea. El se cruci cand vazu pe Fat-Frumos, si-i spuse ca n-a vazut om de cand era copilandru. Acest batran era portarul curtii, si lasat acolo sa pazeasca palatul pana s-o gasi cineva care sa desfaca facutul locului aceluia.

Daca intra Fat-Frumos inauntru, batranul ii puse o masa curata, si pe masa niste paine alba ca zapada si niste leguma buna de mancare, insa gatita fara multe mestesuguri.Baiatul imbuca lupeste, caci nici el nu mai stia de cand nu mancase. Dupa ce manca si se satura, se puse la vorba cu unchiasul.
- Bine tatutule, ca ce sa fie asta, de n-am intalnit eu, cale de atatea zile de cand viu, nici un sufletel de om p-aici pe la voi, fara numai gramezi, gramezi de oase de oameni, risipite colea si colea? S-apoi si aici la palaturile acestea, numai pe tine te gasesc cu sufletul in oase, incolo parca ar fi in imparatia mortii?
- Ei, tatisorule, povestea imparatiei acesteia este mare. Eu ti-oi spune o catinica din ea. Sa vezi dumneata, nepotelu mosului, aceasta imparatie a fost si ea odata mare si puternica. Imparatul si imparateasa locului n-aveau copii. Ei, in loc sa se roage lui Dumnezeu ca sa le dea un mostenitor, se apucara sa umble cu farmece. Umblara ei ce umblara, si dete peste un fermecator mester.Acesta nu stiu ce facu, nu stiu ce drese, ca numai iata ca imparateasa ramane grea, si dupa noua luni nascu o fata mai frumoasa decat nu stiu care zana din cer. Ea traieste si acum. Este atat de frumoasa, incat s-o vezi si sa n-o uiti in toata viata ta.

La trei zile cand venira ursitoarele, o ursira ca ea sa nu se poata marita pana ce nu se va gasi cineva care sa petreaca o noapte in camara ei si sa scape teafar. Pasamite Dumnezeu pedepsea pe copil pentru pacatul parintilor. Nu numai atat, dara ursitoarele intinse pedeapsa aceasta si asupra imparatiei. Ele zise ca din ziua cand va veni cel dintai petitor si nu va izbuti sa scape, toate orasele si toate satele sa se darame precum le-ai vazut si tu, si toti oamenii sa putrezeasca, sa le ramaie numai oasele. Aceasta ca sa ingrozeasca pe juni, ca sa nu vie in petit. Vezi d-ta, si fermecatorul acela care a facut pe imparateasa sa nasca fu pedepsit, caci umbra lui este care vine noaptea de munceste si chinuieste pe bietii tineri carii se incumet a ramanea in camara domnitei.Multi tineri s-au incumes pana acum a face cercare, si toti au pierit.Auzind unele ca acestea Fat-Frumos, zise portarului ca ar dori sa vaza si el pe fata de imparat.

- Fugi d-acolo, tatisorule, nu-ti mai baga sufletul in pacat. Fa-ti cruce si te departeza de locurile acestea, ca sa nu-ti pierzi viata. Pacat de tineretile tale.”Fie! isi zise baiatul, gandindu-se la cele ce patise pana acum, tot n-am eu la ce mai trai singur prin pustiitatile acestea”, si starui ca sa-l duca in camara domnitei.Portarul, daca vazu ca nu este chip sa-l opreasca de a merge, il duse la fata imparatului. Ei, cum se vazura, se si placura. Se vede ca ei erau facuti unul pentru altul. Si de unde sa nu fie asa!Biata fata imparatului ar fi dorit sa ramaie in noaptea aceea baiatul in camara ei; dara ii era mila de tineretele lui, cum de sa se prapadeasca o asa bunatate de june.Si impreuna cu portarul mai cercara inca o data sa-l faca a nu ramanea. Dara fu peste poate; caci Fat-Frumos era de aceia cari, cand isi pune in gand sa faca ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap.

Si asa, cum veni seara, el se duse cu carticica lui in mana si statu in priveghere. Ce facu el, ce nu facu, ca vazu albul zilei. A doua zi il gasira tot cu cartea in mana si searbad, si galben ca turta de ceara, de pare ca muncise cine stie la ce lucruri grele, si cine stie cate nopti, nemancat si nebaut.Se destepta si fata de unde dormea ea, si cum il vazu in carne si oase ii zise:
- Tu sa fii sotul meu.Atunci o data, ca din senin, incepura a invia oamenii de prin orase si de prin sate slugile de prin curte, si toate cate erau cu suflet, in ziua cand veni cel intai petitor, incepu sa miste si sa se scoale ca dintr-un somn adanc.

Oamenii incepura la lucrul lor, ostirea a da in tampine si in surle, si a veni la curtea imparateasca sa se inchine cu slujba. De unde pana aci era tacere, moarte, acum te asurzeau strigatele si zgomotul ce facea multimea de oameni si de argati mergand fiecare la lucrul sau.Portarul se buimacise la cele ce vedea. Nu stia incotro sa-si intoarca privirea si la ce sa se uite mai intai.Fat-Frumos si cu domnita iesira si se aratara la lume. Multimea striga de bucurie de se auzea in cer strigatul lor, si din fiecare gura iesea vorbele: “Sa ne traiasca imparatul si imparateasa noastra!”Fat-Frumos, daca se cununa cu fata, se aseza in scaunul imparatiei si-si tocmi ostile, boierimea si prostimea cum stia el in legea lui. Toti ramasera multumiti de tocmelele lui.

Si petrecura ce petrecura cu fericire in casatoria lor; cand, intr-una din zile, isi aduse aminte de tatal sau si de muma-sa, si se intrista ca nu stia nimic de capataiul lor.Imparateasa baga de seama intristarea lui, si ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, sa-l vada nici o clipa de ochi macar fara chef. Prinse a-l intreba. Iara daca ii spuse, ea il indemna sa se duca sa-si aduca parintii, si sa traiasca cu totii la un loc ca in sanul ma-sii.Fat-Frumos asta si voia. Si totusi nu se indura sa-si lase sotia singura. Stia el, biet, ce va sa zica singuratatea. Dara intetindu-l si incingandu-l dorul de parinti, hotari sa se duca.

Inainte insa de a pleca, imparateasa, sotia lui, ii dete un inel, ce zicea ca il are de la mosi, de la stramosi, si ii spuse ca are puterea, cand il scoate din deget, se uita la dansul si doreste, sa se faca un palat cum seaman pe lume sa nu aiba. Ii dete si pe vizitiul curtii, om vechi, credincios si iute la slujba, care sa nu se dezlipeasca de stapanul sau, nici cat ai da in amnar.Asa capuit si pregatit de drum, pleca spre satul unde traiau parintii lui, dupa cesi lua ziua buna de la imparateasa, de la boieri si de la ostasi. Drumul ii era sa treaca pe la imparatia lui Sefer imparat, pe la tara zanelor si Dumnezeu mai stie pe unde.

Trei ani si trei luni si trei zile tinu calatoria pana sa ajunga la satul parintilor lui. Si trecand pe la imparatia lui Sefer imparat, l-a intampinat dregatorii curtii si l-a petrecut cu dragoste. Si trecand si pe la tara zanelor, acestea se intreceau care de care sa-i arate mai multa cinste si sa-l petreaca.Daca ajunse la satul parintilor sai, trase butca dinaintea bordeiului. Tata-sau si ma-sa nu-l cunoscura. El daca vazu asa, ceru sa-l gazduiasca. Batranii priimira, si-si cerura iertaciune ca nu pot sa-i dea mai mult decat ceea ce au, adica bordeiul lor. El se invoi si mase acolo. Peste noapte se scoala, iese afara binisor si, uitandu-se la inel, ii arata ca doreste sa se faca un palat infricosat in locul bordeiului aceluia.

N-apuca sa ispraveasca bine de gandit, si mi se ridica, neiculita, niste palaturi marete, impodobite cu de toate frumusetile, cu gradini falnice, cu izvoare limpezi, de sa te tot fi uitat la dansele si sa nu te saturi. Dara incamite pe dinauntru? Aci e aci. Camarile, lavitile, asternuturile, numai scumpeturi.Cand se desteptara a doua zi unchiasul si cu baba si se vazura muiati numai in aur se speriara. Se frecau la ochi si se uitau in toate partile, si nu le veneau a crede ochilor lor. Li se pareau ca viseaza.Atunci intra Fat-Frumos la dansii, ii scoase din uimirea in care cazusera si se descoperi, spuindu-le ca el este fiul lor cel rapit, si ca a ajuns imparat.

Cand auzira de unele ca acestea, unchiasul si baba murira si inviara de bucurie. Apoi il luara si il pupara si pe o parte si pe alta: iara el le saruta mainile.Indata se facu zvon in sat ca unchiasul si baba se procopsira fara stirea lui Dumnezeu, si alerga lumea dupa lume ca sa vaza cu ochii lor minunea.Ajungand si la urechile stapanului mosiei acest zvon, se duse si el de vazu palaturile si ramase cu ochii zgaiti. Acest om era pizmataret si zacas la inima. Nu voia, vezi, nici in ruptul capului, sa-l intreaca altii, nici in bogatie, nici in procopseala.

Se duse, deci, acolo, sa se incredinteze prin sine insusi de aceasta minune, si daca vazu pe Fat-Frumos, ar fi poftit dumnealui sa-l ginereasca, fiindca avea trei fete.Pofti pe Fat-Frumos, ca sa vie si el pe la dansul p-acasa, ca sa lege prietenie. FatFrumos, cu inima curata si fara nici o vinovatie intr-insul, se duse, de! de datorie. Acolo, daca il vazura, stapanul mosiei aduse vorba de casatorie, si-i spuse ca ar fi bun bucuros sa-i dea pe oricare va voi el sa ia din fetele lui.Fat-Frumos le spuse curat ca el este insurat, si ca are de gand sa se intoarca la nevasta peste putin. Ba inca le spuse si cu ce putere facuse palaturile alea frumoasele daca il intrebara.Pizmataretul de stapan al mosiei planui atunci cu fetele sale, cum sa faca sa fure inelul din degetul lui Fat-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, si poftira pe Fat-Frumos la masa la dansii ca sa se chefuiasca si sa petreaca impreuna, caci, ziceau ei, mai avea-vor zile sa se mai vaza au ba?

Fat-Frumos, fara sa-i plesneasca prin cap ce planuisera ei, se duse. Dupa ce se chefuira mancand si band cat le cerura inima, cand fura sa se scoale de la masa zacasul de proprietar ceru sa le mai dea cate un pahar sa bea, la botu calului, cum se zice. In paharul ce dete lui Fat-Frumos, amesteca, fara sa stie el niste buruieni adormitoare.Cum bau, il si fura Aghiuta. Cazu intr-o amorteala sora cu moartea. Capul ii bananaia intr-o parte si intr-alta, de parca isi rupsese junghetura. Il luara, deci, binisor, il pusera intr-un pat, si acolo ramase pana a doua zi. Pe cand dormea el dus, ii scoasera inelul din deget si il ascunsera.
A doua zi daca se destepta Fat-Frumos, ii fu rusine de ceea ce facuse. El se caia si se caina cum de sa faca el fapte de care nu mai facuse in viata lui, sa-si bea adeca si simtirile. El socotea, vezi, ca a baut ca un nemernic, si d-aia se imbatase asa.

Cum se destepta se si duse acasa fara sa bage de seama ca ii lipseste inelul din deget. Acasa daca ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca si cand n-ar fi mai fost, iar in locul lui gasi iarasi bordeiul parintilor lui. Se mai cai el o toana de neghiobia ce facuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea aluia.Se hotari dara sa se intoarca la imparatia lui, sa nu se mai intalneasca cu niste asemenea oameni rai la suflet. El zise si parintilor lui sa mearga cu dansul, sa traiasca ca in rai. Dara ei se multumira a le ramanea oasele in satuceanul in care se nascusera, si poftira fiului lor o viata lina si fara de suparari diavolesti. Bietul Fat-Frumos, trist ca-si pierduse inelul, trist ca parintii sai nu voiesc a merge sa traiasca cu dansul, sta cu capul rezemat pe mana si se gandea cum sa faca ca toate sa-i iasa inde bine. Cand, deodata, se infatiseaza inainte-i vizitiul ce-i dase imparateasa.

- Ce ai, stapane, de esti asa trist, fara sa te mangai?Au doara priimit-ai niscaiva stiri rele de la imparatie?
- Ba stiri rele de la imparatie n-am priimit, dragul meu. Dara iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat.Si-i spuse tot, din fir pana-n ata.
- Ia lasa, stapane, nu te mai mahni asa pentru atata lucru de nimic.
- Ce stai tu de vorbesti, omule? Apoi de nimic lucru iei tu ca am pierdut inelul, asa scula rara? Si de putin lucru socotesti tu ca este a ma desparti de parinti fara sa mai nadajduiesc a-i vedea?
- Ba nu, stapane; dara ia sa ne intelegem la cuvinte.

Parintii imparatiei tale, daca nu vor sa vie sa traiasca pe langa d-ta, poti sa-i faci sa traiasca bine si aci, lasandu-le o sumulita bunicica de bani, de care ai, multumita Domnului, destui. Cat pentru inel, apoi imparateasa doamna noastra a avut de grije si pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu porunca strasnica ca sa ti-l dau numai atunci cand voi vedea ca mahnirea umbla sa te biruie. Si tocmai acum mi se pare ca e timpul. Poftim!Si indata scotand din san un inel, ca si celalalt de frumos, i-l dete, mai adaogand a zice ca inelul acesta are darul, ca, uitandu-te la el si dorind, indata se va infatisa inaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci.Tocmai atunci trecea p-acolo si stapanul mosiei, cel cu pricina, intr-o caruta cu patru telegari, mergand in treaba lui.Fat-Frumos, cum lua inelul in mana, se uita la el, si pofti sa iasa cei doi arapi. Indata se pomeni cu doi arapi negri ca fundul ceaunului, ca stau dinaintea lui, ageri si sprinteni ca niste pardosi.

- Ce poruncesti, stapane? zisera ei.
- Sa-mi luati pe chir ala care trece in caruta si sa nu-l slabiti pana nu va scoate inelul ce mi-a tras din deget miseleste.Vezi ca el pricepuse ca betia aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dara n-avusese ce-si face capului, d-aia si tacuse din gura.Unde mi se repezira, neiculene, ai arapi, ca niste zmei si ca niste lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu prastia! Intr-o clipa fura acolo, si unul apuca caii de darlogi si mi ti-i opri ca pe ei, si altul apuca pe pizmataretul de stapan al mosiei de piept, si cat te-ai sterge la ochi, fu si dat jos; si unde mi ti-l incepura a-l rasuci si a-l buchisi infundat, de-ti era mai mare mila de dansul.Daca ii cerura arapii inelul, el tagaduia ca un nemernic. Se pusese diavolul calare pe inima lui si nu-l lasa nicidecum sa scoata inelul la iveala. Dara ce credeti ca arapii mi-l lasara numai asa, cu una, doua? Nici sa va ganditi. Il luara din nou la tarbaceala. Umbla prin mainile lor, de la unul la altul, ca o minge. Il mai fatuira, il mai trudira, il luara din nou la rapanghele, si-l mai dara cateaua, de credeai ca se pierde prin mainile lor, si, ca sa spuie, nici cat.

Daca vazura arapii asa, ca se incainase si nu vrea sa dea inelul, il pusera jos, unul il tinea si altul scoase un cutit de la brau, il dete pe masat, si se facea ca vrea sa-l jupoaie de viu.Vazu ala ca nu e gluma, ca-i sta viata numai intr-un fir de ata, si ca sa scape de moarte, spuse ca la el este inelul si-l scoase de-l dete arapilor.Ar fi voit oamenii lui, vizitiul si argatul, sa sara sa-si scape stapanul din mana arapilor. Dar cine se putea apropia de dansii? Numai cate un branci le da acestia, si se duceau peste cap, de se sculau schilozi.Fat-Frumos privea si crestea carnea pe el de multumire, cand vedea ca freaca ridichea becisnicului de zacas, dupa cum i se cuvenea.Priimindu-si inelul Fat-Frumos, il baga in deget langa cellalt, si se hotari a se intoarce inapoi la imparatia sa. Dete parintilor lui vro doua, trei pungi de galbeni, fiindca nu voira a merge cu dansul, se gati de drum, se urca in butca si porni.

Dara cand se despartira? Plangea si lemnele si pietrele de jalea unchiasului si a babei. Vezi ca pricepura ei ca n-are sa se mai vaza. Poate ca in cer, dar aci pe pamant, de leac!Si se duse, si se duse Fat-Frumos cale lunga departata, care de aci inainte se gateste, basmu mai frumos graieste, se duse pana ajunse la o poiana frumoasa, de marginea careia curgea un raulet. Aci isi cauta el loc de popas. Fie, ca-l si gasise, caci era o frumusete de nu te indurai sa te departezi de dansa.Licheaua de stapan al mosiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul sa aiba pentru dansul inelul lui Fat-Frumos si mai multe nu. Se lua dupa dansul, si cugeta ca, mai cu marghiolii, mai cu soalda, mai cu prefacatorii, sa insele pe Fat-Frumos si sai dea pui de giol la inel.

Daca vazu Fat-Frumos ca vrea sa poposeasca, se opri si el mai cat colea, dupa un maracinis, si astepta pana sa adoarma.Fat-Frumos, nici ca se gandea la niste astfel de miselii, el intinse pe pajiste niste scoarte scumpe ce le avea, se aseza pe dansele, manca si se culca. Vizitiul lui cel credincios statu de paza o buna bucata de timp, si daca vazu ca nici apele nu se mai misca, si fiind si ajuns de osteneala drumului, puse si el capul jos si-l fura somnul.Cand vazu ca amandoi dorm dusi, ala iesi din crang binisor, si pas, pas, ca o mata cand pandeste la soareci, se apropie incetisor de Fat-Frumos, ii trage inelele din deget si p-aici ti-e drumul.Iara daca se scula Fat-Frumos si vazu ca-i lipsesc inelele, crezu ca vizitiul i le-o fi luat, ca sa le puie bine, de teama sa nu le piarza dormind, si-l intreba. Vizitiul raspunse ca, Doamne fereste! nu i le-a luat el. Acum intelese ca vreun fur i le-a sters si se intrista, nevoie mare.

Asa suparat, porunci de inhama caii la butca si porni. El nu stia ca cine sa i le fi luat, si n-avea pe cine apuca de ele. Si mergand el asa si ciudindu-se si framantanduse de mahnire, se gandea ca se sa raspunza el imparatesei, cand l-o intreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o data cu capul, sa-l creaza nestine ca este neharnic, mototol si adormit.Tocmai pe cand parerea de rau il ajunsese si mai si decat pana aci, erau trecand printr-o padure mare si deasa. Dodata auzi niste balauri de lautari tragand din viori, de gandeai ca mananca foc, si din ce in ce se apropiau. Nu trecu mult si iata ca lautarii trecura pe langa butca lui Fat-Frumos, tot cantand, si-i detera buna-ziua.Fat-Frumos le multumi si prinse a-i intreba:

- Dara de unde veniti, bre, oameni buni, si unde va duceti?Lautarii raspunsera:
- Ne ducem sa cantam la nunta imparatesei tale.
- Cum sa cantati la nunta imparatesei mele? intreba Fat-Frumos, caruia ii sari inima de frica.
- Apoi, sa vezi dumneata. Un imparat din vecinatate, vazand ca este atata diastima de vreme de cand ai plecat si nu te-ai mai intors s-a sculat cu oaste asupra imparatiei tale, ca sa sileasca pe imparateasa a lua de sot pe fiul sau. Imparateasa s-a impotrivit foarte, si de doua ori s-au lovit ostile si de doua ori acel imparat a fost biruitor. In cele din urma, nici imparateasa nu mai tragea nadejde c-o sa te intorci. Si de mila, ca sa nu se mai prapadeasca orasele si satele si atata sumedenie de oaste, s-a induplecat a asculta cererea imparatului, si maine le este nunta.

- Cum se poate una ca asta?
- Iaca, se poate si se prea poate. Dara fiindca te intorci, si daca voiesti sa ajungi inaintea nuntii, lasa-ti butca sa vie pe urma, si tu aideti cu noi.Fat-Frumos n-astepta sa-i mai zica inca o data. Se dete binisor jos din butca, si porni cu lautarii la drum. Unul din lautari il lua in carca, si cand isi facu vant, se arunca drept in slava cerului, si mergea ca vartejul. Ar fi voit el sa mearga ca gandul, dara ii fu teama sa nu plesneasca fierea in Fat-Frumos.Odata incepu Fat-Frumos sa strige:
- Stai, ma, sa-mi iar caciula, ca mi-a cazut din cap.
- Ce stai dumneata de vorbesti? Las-o incolo, la nevoile, caciula, ca ea acum o fi cale de sase luni de departe, sa mergi cu piciorul pana acolo, unde a cazut ea.Si mai merse ce mai merse si se coborara la scara palatului imparatiei sale.

Aci daca ajunse, imparateasa si toti boierii si toata oastea iesira intru intampinarea lui. Dupa ce-si dara bun-gasit si bun-venit, ii povestira cum imparatul vecin s-a sculat cu razboi asupra lor, cum oastea lui a spart oastea imparatiei lui de doua ori, si cum se gatesc pentru a treia lovire.Apoi imparateasa ii spuse ca ea a facut acele mestesuguri cu lautarii, ca sa-l aduca mai curand, ca stie cum a pierdut inelele si ce-a patit.Pe cand vorbeau inca, iaca un curier ca se infatiseaza inaintea lor si da imparatesei inelele cu pricina si imparatului caciula ce-i cazuse din cap.Ea ii spuse ca doi din acei lautari ce a vazut el in padure a avut porunca: unul sal aduca pe dansul, si altul inelele.

Imparatul se veseli o toana; dara era suparat foarte cum de sa indrazneasca vecinul lor imparat sa se scoale cu razboi asupra imparatiei sale.Si auzind gloatele de venirea lui Fat-Frumos veneau droaie sa se scrie la oaste. Se sculara, deci, cu mic cu mare, si facu oaste ca frunza si ca iarba. Fat-Frumos le tocmi si le invata cum sa mearga la razboi. Si-l ascultau gloatele, ca-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lasau nici ei mai prejos. Vezi ca si el era drept, indurator si viteaz.Pornind la razboi cu o sila asa de mare si de grozava sparse imparatia vecinului lor cutezator. Prinse in razboi si pe acel imparat vrajmas, impreuna cu fiul sau, si ii aduse de-i taiara dinaintea imparatesei.Apoi intinzand coprinsul sau si asupra acelei imparatii si mai puind la cale toate cum sa ajunga supusii sai sa fie fericiti, se puse pe trai, si traira veac de om nesuparati de nimeni.Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

read comments (0)

de Petre Ispirescu

A fost odata un imparat. El avea trei feciori. Cand fu la ceasul mortii, isi chema feciorii si le zise:
- Fetii mei, sunt cu sufletul la gura, precum ma vedeti; un lucru numai va cei: in cele trei nopti dupa inmormantarea mea, sa-mi paziti mormantul, cate unul din voi. Cum auzi fagaduiala din gura feciorilor sai, casca gura si-si dete sufletul. Gatire se facu de ingropaciune, ma rog, ca la moartea unui imparat, si cu mare alai si jale fu pus la odihna de veci.

Feciori, carii stiau ce glasuie tatal lor cand ii iesi sufletul, se puse de paza in noaptea dintai feciorul cel mai mare al imparatului. Pandi el ce pandi, si in puterea noptii, pe cand si apele dormeau, se pomeni fiul de imparat cu un oarecine ca vine si vrea sa dezgroape pe mort. Nici ca e de gandit a-l fi lasat feciorul de imparat sa faca asa o nelegiuire, fara decat se lua cu dansul la lupta. Si lupte-se, si lupte-se, pana ce, cand incepu sa cante cocosii, acel cineva pieri ca o naluca. A doua noapte, feciorul de imparat cel mijlociu pati ca si cel mare. Cand se intalnira ei, se vorbira sa spuie fratelui lor celui mic, patania lor si sa-l imbie a priimi ca unul din ei, pe carele il va alege el, sa-l insoteasca in noaptea cand va avea sa pazeasca dansul, de teama, ca sa nu se rapuie, ca unul ce era mai tanar. Dara feciorul cel mic al imparatului nici nu voi sa asculte de unele ca acestea, ci zise:

- Duce-ma-voi singur, caci trebuie sa fi stiut tata ce zice, cand ne-a poruncit sa pazim cate unul singur.Si astfel, cum veni seara, se duse la locul de panda. Si deoarece stia ce-l asteapta, el isi lua cu dansul armele si se gati bine de lupta. Pe la miezul noptii se pomeni si el cu cineva ca vine. Vru el sa intrebuinteze armele; dara unde ii dadu ala pas; caci el se arata ca o vedenie iesind ca din pamant, si se luara la tranta. Lupta fu crancena, caci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea sa dezgroape pe imparat, isi pusese toate puterile ca sa dovedeasca pe fiul cel mai mic al imparatului. Vezi ca duhul stia ca de nu va putea nici in a treia seara sa izbuteasca, apoi trebuia sa-si mute gandul; nu mai putea adeca sa-l dezgroape, nici la amin.

Fie insa ca si baiatul nu se lasa mai pe jos. Si cum spusei, se luptara pe capete; dara lupta nu gluma. Curgea sudorile de pe fiul imparatului siroaie, si nu se da netezului nicicat. Lupta tinu, si o lupta de moarte, pana despre cantatori. Cum se auzi cocosul, duhul pieri ca o naluca, dara si baiatul cazu jos de ostenit. De mai tinea lupta, numai cat ai atata un foc, s-ar fi muiat, si cine stie ce se intampla. Cum cazu fiul de imparat pe mormantul tatane-sau, acolo si adormi. Atat era de rupt de oboseala. Cand se destepta, ce sa vedeti d-voastra? Soarele rasarise de mult si se urcase ca de trei sulite. Ce sa faca el? Sa se intoarca acasa ziua-n amiaza mare, sa treaca prin oras asa inarmat de sus pana jos, ii era rusine; sa ramaie acolo, nu se putea.

Ce-i veni lui in gand, ca numai o lua rara, rara, catre o padure ce era p-acolo paproape, ca sa-si petreaca ziua cu vanatul, si mai catre seara sa se intoarca acasa. Si asa, mergand el prin padurea aceea, il apuca gandurile. El cugeta, ca ce sa fie pricina de le-a zis tata-sau sa-i pazeasca mormantul in trei seri d-a randul. Si mergand asa, fara sa stie nici el unde merge, si cu gandurile duse, se pomeni ca pierde poteca si nu mai stie unde merge. Da in sus, da in jos, drumul nu-l mai gasea. Mai se intoarse in dreapta, mai la stanga, asi! in loc sa iasa la lumina, el sa ratacea si mai mult. Dibuind prin codru, si cercetand sa dea peste poteca, iesi la un luminis, si acolo in mijlocul luminisului zareste un foc mare si pe foc o cracatita, din care iesea un fel de glas, dara fara sa stie el ca ce sa fie.

Stete locului, si mai asculta. Auzi ca si intai. Se mai uita o data, dara nu vazu pe nimeni. Ce sa faca? Sa se duca acolo, nu-i da mesii, ca nu stia ca ce dracovenie o fi aia. Atunci intinse si el arcul, dete drumul sagetii si tranc! lovi drept in capacul cracatitei, si il dete jos. Intr-aceeasi clipeala, toata padurea incepu a haui, de-ti lua auzul, si deodata se arata inaintea lui sapte zmei, il inconjoara, pune mana pe el, si sfatuiesc cum sa-l pedepseasca, pentru ce sa dea el drumul Agerului pamantului, pe carele ei l-a fost inchis in cracatita aceea. Unul zicea sa-l taie. Altul sa-l spanzure. Altul sa-l jupoaie de viu. Altii in fel de fel de chipuri sa-l chinuiasca pana l-o omori. Iara cel mai batran dintre dansii zise sa-l lase cu viata, caci cine stie la ce le-o fi si el bun, poate ca va izbuti el sa fure pe fata unui imparat dupa care umblau ei sa o rapeasca, si nu puteau.

Fata aceasta se afla inchisa de tata-sau intr-o casa, ale carii usi erau inchise. Tatsau o data pe an o lasa descuiata, si atunci, la o usa sta de paza un cocos, si la cealalta era un clopotel; si nu putea nimeni sa se apropie, caci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopotelul se tragea, ori cocosul canta. Fiul de imparat se fagadui ca va cerca si el. Si asa il lasasera zmeii viu. El se duse binisor, si pana a nu pune piciorul pe prag, intinse mana fara sa-l simta nici maiestrele, apuca cocosul de gat si i-l rasuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise usa incetisor, trecu la cealalta usa, fura clopotelul si se intoarse de spuse zmeilor sa intre unul cate unul, ca el ii asteapta la usa, pe dinauntru.

Zmeii il ascultara, orbiti de lacomia ce aveau ei sa puie mana pe fata. Si apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dara se vede ca erau cam natafleti, de ascultara la gura baiatului sa intre dupa dansul cate unul, unul; caci fiul cel mic al imparatului sta acolo inauntru cu palosul in mana, fara sa stie zmeii, si cum intrau, el harst! le lua capul si ii tragea cu totul in camera. Facu unuia, facu la doi, pana la al saselea. Dracul de zmeu cel d-al saptelea, pesemne ca el nu era tocmai atat de nataflete, caci parcai spuse dracul la ureche ce prapad li se gateste acolo inauntru ca nu-i veni sa intre si fugi.

Baiatul asa de incet si usor lucrase, incat fata nu simti nimic. Ea dormea dusa in pat, fara sa iaba vreun habar. Atunci si el se apropie de fata – si, dreptul lui Dumnezeu! nici ca mai vazuse pana atunci asa frumusete – ii lua inelul ce avea in degetul cel mic si marama de pe fata. Cu aceste doua lucruri se intoarse el acasa la fratii sai, fara sa le spuie ceva, din cele ce i s-au intamplat. Tata-l fetei, imparatul, carele stia ca umbla niste zmei sa-i rapeasca copila, nu mai putu de bucurie cand ii vazu macelariti. Si cu socoteala ca de aci inainte fata ii va fi scapata, puse sa se strige prin toate raspantiile cetatilor din lume ca cine va fi acel viteaz care a rapus pe zmei, sa se infatiseze ca sa-i dea fata dupa dansul, si jumatate imparatia.

Nu trecu mult si iata ca vine la imparat un tigan urat si buzat, si negru, ciuma nu altceva, si spuse ca el a omorat pe zmei. Si ca sa incredinteze pe imparatul de spusele lui, isi arata cu mandrie satarul plin de sange si hainele stropite. El isi umpluse satarul si hainele cu sangele unui cal al sau, statu de batran si plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, si-l ucisese ca sa-i ia pielea. Imparatului nu-i prea venea la socoteala sa aiba ginere pe un tigan, dara fiindca apucase de-si dedese cuvantul, voia acum ca sa si-l tie. Si pana sa se faca logodna, pofti pe tigan la o masa pe care o dadu imparatul pentru mantuirea fie-sei de zmei. Tiganul sedea la masa pe sapte perne si d-a dreapta imparatului. Pe cand mancau ei acolo si se chefuiau, iata ca vine si feciorul imparatului cel cu izbanda, si d-abia, d-abia, izbuti sa intre ca sa vorbeasca imparatului. Intrand la masa imparateasca, fiul imparatului incepu sa laude pe cel ce facuse izbanda, si sa heretiseasca pe imparat pentru scaparea fie-sei de la rele.

- Eu am omorat pe zmei, zise tiganul fudul, fudul. Ce socotesti tu, baiete, cat m-am mai luptat!
- Asa o fi, veriscane, dara mie pare ca tot nu-mi vine a crede ca tu sa fi facut o asa isprava.
- Ce stati de mai ascultati la barfele mojicului asta? slujitori! dati-l afara!
- O! o! voinicule, mai incet, mai incet, te-ai prea grabit; nu e de nasul tau o asemenea bucatica! Ca sa te credem ca tu ai facut o asa vitejie, arata-ne vrun semn care sa ne scoata din banuiala.
- Dara mai semn ca satarul si hainele mele cele stropite cu sange, ce mai poftesti?
- Cel care a facut o asemenea vitejie nu crez eu sa fi fost el asa de usurel, incat sa nu fi luat vreun semn, cu care sa-si dovedeasca fapta.
- Ce mai asteptati, slujitori? Dati afara pe smintitul asta carele vine sa ne strice cheful.
- Ia, mai stai olecuta, ii zise atunci si imparatul, carele ascultase cum nu se intelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu sa se inteleaga, parca ar veni la prochimen.
- Eu socotesc, marite imparate, ca cel care a facut o asemenea vitejie, nu crez sa se fi culcat pe urechea aia si sa fi stat numa asa cu degetul in gura, dupa ce a ucis pe zmei si s-a vazut stapan pe camara unde dormea imparateasa, trebuie sa fi luat el vrun semn cu care sa dea la iveala vitejia lui.

Pe cand vorbea feciorul imparatului, pernele sarea una cate una de sub tigan. Pesemne ca se tot sacaia pe scaun de neastampar si de frica pentru miselia ce facu. Iara fiul de imparat, inca vorbind, scoase marama si inelul ce luase fetei din deget.
- Aoleo! astea sunt ale mele, zise si fata, si mi-a pierit in invalmaseala cu omorul zmeilor.
- N-a pierit, domnita, ii raspunse fiul de imparat, eu ti le-am luat, dupa ce am ucis sase zmei si imi pare rau ca mi-a scapat si cel de-al saptelea. Atunci imparatul rasufla de bucurie ca a scapat cu fata curata pe fie-sa de o insotire ce nu-i venea la socoteala de loc, de loc. Si infruntand pe tigan, dupa cum i se si cadea, porunci de aduse doi armasari neinvatati. Lega pe tigan de coadele cailor si impreuna cu dansul si un sac de nuci. Apoi dete drumul armasarilor de se dusera in lume si unde cadea nuca, cadea si bucatica din tigan, pana ce nu se alese nici praful de el.

Apoi se facu gatire de nunta pentru feciorul de imparat cel viteaz cu fata cea frumoasa ca o zana. Si gatindu-se, si ziua de mult sosind, pornira cu totii la biserica. Lumea dupa lume se luasera dupa dansii sa-i petreaca la biserica. Imparatul si imparateasa, mirii si rudele lor erau in carute ferecate numai in aur.Cand fura aproape si mai aveau numai cativa pasi sa faca pana la biserica odata se auzi o vajiitura groaznica, si numai iata ca zmeul d-al saptelea da navala peste dansii. Odata plesni dintr-un bici, si toate carutele se facura stane de piatra, fara numai imparatul si mirii scapara. Pe mireasa o inhata zmeul de mijloc, o rapeste dintre ai sai, se inalta si se facu nevazut cu fata cu tot.

Toti ramasera buimaciti de spaima. Iara ginerele se supara mai cu asupra decat toti. Isi musca mainile de suparare cum de n-a putut el sa puie mana si pe acest blestemat de zmeu sa-l omoare, caci iata acum ce neajuns ii facu. Ce sa faca acum? Fara logodnica lui nu putea sa ramaie; sa se duca sa o caute; dar unde? Se framanta, bietul si nu stia cum s-o nimereasca mai bine. In cele din urma se hotari, ca, orice o fi, sa fie, el sa se duca sa-si caute scrisa. Se cerca bietul tatal fetei sa-l opreasca, ca sa nu se rapuie si dansul in desert; dar geaba, nu fu cu putinta a-l opri; si-o pusese el in cap, si cata sa se duca. Isi lua deci nitele merinde cu dansul si pleca.

Iesind la campie, lua drumul d-a lungul si aide, aide, trecu paduri si vai, trecu pustiuri, dumbravi, munti si valcele pana ce ajunse la un codru mare, mare fara capatai. Orbacaind el p-acolo prin desis, dete de o poiana. Acolo in poiana sedea cineva la foc. Tocmai si el isi ispravise merindele si se duse drept la omul ce sedea la foc. Acela cum il vazu, il cunoscu si incepu sa-i multumeasca ca l-a scos din ghiarele zmeului. Pasamite era Agerul pamantului. Acolo traia el. Statura ei ce statura de vorba, se intrebara de ale sanatatii, isi spusera pasurile, si apoi feciorul de imparat zise:

- Acum ma duc sa-mi caut logodnica pe care mi-a rapit-o zmeul. Nu stii tu, vericule, incotro va fi sezand spurcatul?
- Cam greu lucru este ce vrei tu. Si eu te-as sfatui mai bine sa-ti cauti de treaba si sa lasi la naiba si zmeu si tot, ca poate sa-ti rapuie viata.
- Se vede ca tu nu intelegi, ii raspunse voinicul, ca fara de logodnica mea nu mai pot trai, sunt hotarat a ma duce dupa dansa si dincolo de lumea asta, si ori voi izbuti sa-mi iau sotia, ori imi voi frange si eu junghetura umbland dupa dansa.

Atunci Agerul pamantului vazand asa, ii spuse ca zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dara muma-sa, ca e si vrajitoare de n-are capatai, si pe ea trebuie s-o omoare mai intai. Apoi il indrepta pe unde sa mearga ca sa ajunga la casele zmeoaicei si ce sa faca ca sa puie mana pe odorul ce cauta el. Atata voi sa stie feciorul de imparat si dupa ce priimi de la Agerul pamantului cate ceva de ale gurei, porni si se duse, si se duse, pana ce ajunse la hotarele zmeilor. Si ca sa nu ne pierdem vremea degeaba insirand greutatile ce intampina bietul fecior de imparat in cale, sa va spui cum a ajuns si cum si-a izbandit.
Aci daca ajunse, facu tocmai cum il invatase Agerul pamantului.

Dracoaica de muma a zmeului dormea numai la namiezi cand soarele sta in cruci. Si cand veni fiul imparatului, si statu la poarta, ea tocmai adormise, catandu-i in cap slujnica sa. Aceasta slujnica, si ea tot rapita era si vita de boier. Stand el acolo si uitandu-se la cotoroanta de baba cum ii cauta in cap, fata aceasta il zari. El ii facu semn. Fata puse binisor capul babei pe o perna, si veni numaidecat la feciorul de imparat sa vaza ce voieste. Si dupa ce se intelesera la cuvinte, fata il baga intr-o camara si acolo il invata cum sa faca, dupa ce el ii fagadui ca o va scapa si pe dansa de robia zmeoaicei.
- Baba cloanta, muma zmeului, zise ea, are darul sa nu moara cat va fi cada (tocitoarea) ce sta ici dupa usa. In ea sunt o multime de suflete, si cand s-ar intampla sa o rapuie cineva, ea da fuga si soarbe din sufletele inchise in cada, si castiga putere si viata din nou. Fiul imparatului pana sa se scoale baba, se apuca de ingropa cada in pivnita.

Dupa ce se destepta baba si auzi ca nescine a venit si vrea sa se intalneasca cu dansa, se duse numaidecat in camara unde o astepta fiul imparatului; vezi ca acolo voia sa vorbeasca ea cu cei ce veneau la dansa. Aoleo! era sa uit a va spune ca in curtea zmeoaicei era de jur-imprejur pari infipti in pamant, si in fiecare par cate un cap de om din cei ce ii tragea ata la moarte si ii impingeau pacatele sa-i calce hotarele. Numai unul mai ramasese fara de cap, si acela striga babei: cap! cap! Nu e vorba, fiul imparatului o cam bagase pe maneca de frica, dara imbarbatat de fata, slujnica babei, isi lua inima in dinti zicand: “vei mai capata si tu cap la mosii ai verzi, ori la pastele cailor”.

Viind baba la dansul, incepu sa-i vorbeasca cu niste graiuri mieroase si ademenitoare, de ar fi supus pe nu stiu ce voinic de ar fi fost. Fiul imparatului stia la ce sa se astepte, si sta si el gata de lupta. Inca vorbind, baba se facea ca nu stiu ce cauta prin casa, si luand niste ite ce erau agatate intr-un cui, le puse pe dansa. Odata se schimba intr-o catana (ostean), cu sabia goala in mana. Atunci si fiul imparatului, fara a mai zabovi nici o clipa, si mai iute decat ai gandi, scoase palosul si ii taie capul, retezandu-l de noua ori. Vezi ca asa il invatase fata. Afurisita de baba asa cu capul retezat sarea prin casa de colo pana colo, cautand cada cu sufletele, ca sa le soarba, si daca n-o gasi, cazu jos si crapa.

Dupa aceea fata din casa a babei arata voinicului fiu de imparat calea ce ducea la casele zmeului, si il invata ce sa faca si acolo. Si, ajungand la locuinta zmeului, merse fara frica drept la camara unde sedea logodnica sa, cazi zmeul se ducea la vanat, de unde se intorcea tocmai seara. Fata de imparat, cum il vazu, nu mai putu de bucurie. Pana una alta, el o ruga sa intrebe pe zmeu in ce ii sta puterea, iara fiul de imparat se intoarse la curtea babei si mase acolo peste noapte. Venind zmeul acasa, fata il intreba unde ii sta puterea? El ii trase o palma ca la Urlati. Ea, prefacandu-se a plange si a fi bolnava, zmeul se cai ca s-a iutit si ii spuse o minciuna:
- Puterea mea, zise el, sta in stalpul portii. A doua zi spuse lui Fat-Frumos, si el nu crezu. Fata, prefacandu-se mahnita ca nu stie in ce ii sta puterea, pati insa ca si randul trecut, apoi zmeul ii spuse inca o minciuna. Daca vazu si vazu ca fiul de imparat nu crede, vezi ca stia el ce stia, ea se facu bolnava. Cand veni zmeul a treia zi de la vanat, gasi pe fata in pat. Se duse el s-o intrebe ce are, si ea ii raspunse:
- Am cazut la pat de intristare, pentru ca tu tainuiesti de mine in ce sta puterea ta. Zmeul trase fetei si de asta data o calcavura de auzi cainii in Giurgiu. Atunci ea se prefacu asa de bolnava, incat zmeul crezu ca o sa dea mana cu moartea. Si caindu-se de ceea ce facuse, si voind s-o mangaie, ii spuse drept:

- Puterea mea, zise el, sta intr-o scroafa care se tavaleste cat e ziulica intr-o lacoviste de lapte dulce. Acea lacoviste nu este tocmai departe de aci. In scroafa este un iepure, in iepure o prepelita, si in prepelita sunt trei viermi. Acestia sunt puterea mea. Atata voi si fata sa stie. Cum se facu ziua si zmeul se duse la vanat, iata ci vine si fiul de imparat sa cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, caci dorul de a-si vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasa, nu-i da ragaz sa zaboveasca mai mult. Fata ii spuse tot ce afla, din fir pana in ata; iara el pleca numaidecat. De mila de sila, lua el si nitele merinde ce-i dase fata; dara lui nu-i ardea de mancare.

Merse, merse, si iara merse. Merindele se sfarsi. El merse voiniceste pana ce inde seara ajunse lihnit de foame, si setos, de sa fereasca Dumnezeu, intr-un codru, unde dete de o coliba. Intra inauntru si gasi un om orb ce-si manca mamaliguta cu lapte dulce. Se apropie si el binisor: fara sa prinza de veste orbul, si manca pana cesi momi foamea oarecum. Orbul baga de seama ca prea se sfarseste curand leguma de pe masa. Se mira. El stia ca de altadata ii era de-ajuns mancarea; de astadata insa nu se saturase. Intelese el ca trebuie sa se joace vreo dracie la mijloc. Atunci intreba:
- Cine este de-mi ajuta la mancare? De este om bun, fie binevenit, iara de este om rau, sa se departeze, ca nu va fi bine de el.
- Om bun, mosicule; sunt calator, si pana una alta, as voi sa gasesc ceva de lucru. Unchiasul cel orb priimi bucuros sa intre la dansul in slujba. Il puse sa-i duca tumulita de oi la pasune; dara avu grija a-i spune sa nu care cumva sa treaca peste hotarele mosiei lui, pe locul scroafei din lacovista de lapte dulce, ca va fi vai de capul lui, si va pierde si oile.

Fiul imparatului se fagadui ca va asculta de cuvantul orbului; dara chiar in ziua dintai trecu, si oile, pascura iarba cea mare si moale ca matasea ce se afla pe mosia scroafei cu nesat. Cand veni seara acasa, laptele ce detera oile fu de-ajuns pentru amandoi, si inca ramase. Orbul se minuna si zise fie-sei sa se ia dupa dansul a doua zi si sa vaza d-a minune ce face argatul. Cum pleca cu oile argatul in dimineata urmatoare, fata facu precum ii zisese tatasau. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe mosia scroafei cu oile la pasune. Fata se sperie, dara se piti si tacu din gura, sa vaza ce se va intampla. Ce sa vedeti d-voastra? Unde veni scroafa cu o falca in cer si cu una in pamant, si navala la argatul orbului sa-l sfasie, si mai multe nu. Fiul imparatului sta tantos cu palosul in mana, si se luara la lupta; si lupte-se, si lupte-se, pana ce amandoi obosira de abia se miscau. Atunci zise scroafa:

- Dac-ar fi cineva sa-mi dea nitel lastar de trestie si un ciob de lapte din lacovistea mea de lapte dulce, ti-as arata eu cum sa cutezi a-mi calca hotarele.
- Dac-ar fi cineva sa-mi dea si mie un colac sa-mbuc, si o bardaca de apa de izvor sa beau, ti-as arata si eu tie cine sunt eu, zise si fiul imparatului. Cand, iaca fata unchiasului celui orb, care privea la lupta lor, ca vine si da fiului de imparat sa imbuce colacul ce si-l luase ea, ca sa aiba ce manca la panda, si fuga se repezi de-i aduse si o bardaca de apa de la izvor. Flacaul manca si bau, si prinzand putere, rasturna pe scroafa, se puse calare pe dansa, si-i taie capul.

Apoi o spinteca si ingriji sa nu scape iepurele. Puse mana pe dansul si spintecand si iepurele, prinse prepelita. Si scotand din rarunchii prepelitei cei trei viermi, ii baga in san dupa ce le suci nitel gaturile.Intorcandu-se la unchias, isi lua ziua buna de la orb si de la fata, spuindu-le ca in curand va afla despre dansul, si intr-un suflet se intoarse la curtea zmeului. Aci daca ajunse isi schimba vestmintele, se facu doftor, si incepu a striga:
- Leacuri de vanzare, leacuri! Zmeul cu auzi, trimise de-l chema, ca lui nu-i prea era bine. De cateva zile, gainea asa lancezind. Nu-i era toti boii acasa, vezi bine, ca puterea lui se afla acum in sanul fiului de imparat. Se imbolnavise. Daca veni fiul imparatului si il intreba zmeul de poate sa-l faca sanatos, prefacutul doftor ii spuse ca se va insanatosa, daca se va scalda in lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecat si i se facu o baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dansul de le mulse. Cand intra in baie zmeul, fiul imparatului mai rasuci o toana gaturile viermilor; iar zmeul odata sari in sus, zicand:

- Acum mi-e bine ca si cand eram la sanul mamei. Si dand doftorului daruri scumpe, il pofti la masa. Vezi ca zmeul nu cunostea cine era doftorul. Ospatandu-se si stand el la taifas, fiul imparatului intreba pe zmeu:
- De ce treaba sunt bicele alea ce le tii atarnate fiecare in cuiul sau pe paretele din fund?
- Cu unul, raspunse zmeul, daca voi plesni o data, toate turmele mele se fac o nuca. Daca voi plesni cu al doilea, toate coprinsurile mele se fac un mar. Iara cu al treilea bici cand plesnesc la spatele oricarui lucru, il schimb in stana de piatra si cand plesnesc cu el in fata, se desface facutul, si vine la adevarata lui fiinta lucrul impietrit.

Cum afla despre asta fiul imparatului, iesi afara si suci de tot gaturile viermilor iara zmeul crapa indata. Apoi lua bicele, plesni cu unul si toate turmele si cirezile zmeului le facu o nuca, pe care o baga in san; si plesnind cu altul, toate coprinsurile zmeului se schimbara intr-un mar, pe care iarasi il baga in san. Si luindu-si logodnica, se duse la orb, dara nu-l mai gasi, caci murise; lua deci cu dansul pe fata; si mergand la curtile babei, lua si pe fata ce slujea zmeoaicei si se intoarse cu toatele acasa la imparatul socrul lui.

Si mergand in fata carelor si cailor care ramasesera stane de piatra, de cand rapise zmeul pe fata imparatului, plesni de trei ori in fata lor si se facura la loc cum erau in ziua cand mersesera la cununie ei si toti cei de prin carute. Cele doua fete ce le adusese cu sine fiul de imparat le dete de neveste fratilor lui. Si se facu o nunta infricosata, d-alea imparatestile, cum seaman nu mai avu pe fata pamantului, si se facu o veselie de o tinura minte cat traira locuitorii acelei imparatii. Am fost si eu acolo si am vazut toate chefurile, caci de n-as fi fost, de unde as fi stiut eu sa va povestesc. O lingura scurta pe la nasul cui n-asculta.

read comments (0)

de Petre Ispirescu

A fost odata un imparat si avea trei fete. Si fiind a merge la batalie, isi chema fetele si le zise:
- Iaca, dragele mele, sunt silit sa merg la razboi. Vrajmasul s-a sculat cu oaste mare asupra noastra. Cu mare durere ma despart de voi. In lipsa mea bagati de seama sa fiti cu minte, sa va purtati bine si sa ingrijiti de trebile casei. Aveti voie sa va preimblati prin gradina, sa intrati prin toate camarile casei: numai in camara din fund, din coltul din dreapta, sa nu intrati, ca nu va fi bine de voi.
- Fii pe pace, tata, raspunsera ele. Niciodata n-am iesit din cuvantul dumitale. Du-te fara grije, si Dumnezeu sa-ti dea o izbanda stralucita. Toate fiind gata de pornire, imparatul le dete cheile de la toate camarile, mai aducandu-le aminte inca o data povetele ce le deduse, si-si lua ziua buna de la ele. Fetele imparatului, cu lacramile in ochi, ii sarutara mana, ii poftira biruinta; iar cea mai mare din ele priimi cheile din mana imparatului. Nu se stia ce sa se faca, de mahnire si de urat, fetele, cand se vazura singure. Apoi, ca sa le treaca de urat, hotarara ca o parte din zi sa lucreze, o parte sa citeasca si o parte sa se plimbe prin gradina. Asa facura si le mergea bine. Vicleanul pizmuia pacea fetelor si-si vari coada.

- Surioarele mele, zise fata cea mare, catu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt cateva zile de cand ne aflam singure, n-a mai ramas nici un colt de gradina pe unde sa nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate camarile palatului tatalui nostru, si am vazut cat sunt de frumos si bogat impodobite; de ce sa nu intram si in camara aceea, in care ne-a oprit tatal nostru de a intra?
- Vai de mine, lelita, zise cea mai mica, ma mir cum ti-a dat in gand una ca aceasta, ca sa ne indemni dumneata sa calcam porunca tatalui nostru. Cand tata a zis sa nu intram acolo, trebuie sa fi stiut el ce a zis si pentru ce a zis sa facem asa.
- Ca doara nu s-o face gaura in cer d-om intra, zise cea mijlocie. Ca doara n-or fi niscaiva zmei sa ne manance, ori alte lighioane. S-apoi de unde o sa stie tata daca noi am intrat au ba? Tot vorbind si indemnandu-se, ajunsera tocmai pe dinaintea acelei camari; cea mai mare din surori, care era pastratoarea cheilor, baga cheia in broasca usei si, intorcand-o nitel, scart! usa se deschise.
Fetele intrara.

Cand colo, ce sa vaza? Casa n-avea nici o podoaba; dara in mijloc era o masa o masa mare cu un covor scump pe dansa, si dasupra o carte mare deschisa. Fetele, nerabdatoare, voira a sti ce zicea in cartea aceea. Si cea mare inainta si iata ce ceti: “Pe fata cea mare a acestui imparat are s-o ia un fiu de imparat de la rasarit. ” Merse si cea mijlocie si, intorcand foaia, ceti si ea: “Pe fata cea mijlocie a acestui imparat are s-o ia un fiu de imparat de la apus “. Rasera fetele si se veselira, hihotind si glumind intre ele. Fata cea mica insa nu voia sa se duca. Cele mai mari nu o lasara in pace, ci, cu voie, fara voie, o aduse si pe dansa langa masa, si cam cu indoiala intoarse si ea foaia si ceti: “Pe fata cea mica a acestui imparat are s-o ia de sotie un porc “. Trasnetul din cer de ar fi cazut, nu i-ar fi facut mai mult rau ca ceea ce i-a facut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era sa moara de mahnire. Si daca n-o tineau surorile, isi si spargea capul cazand. Dupa ce se dezmetici din lesinul ce-i venise de inima rea, incepura s-o mangaie surorile.

- Ce! ii zisera, mai crezi si tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fata de imparat sa se marite dupa un porc?
- Ce copila esti! ii zise cealalta, dara tata n-are destula ostire sa te scape, chiar cand s-ar intampla sa vie sa te ceara un dobitoc asa de scarbos? Fata cea mica a imparatului ar fi voit sa se induplece a crede cele ce ii spuneau surorile; dara n-o lasa inima. Gandul ei era mereu la cartea care spuse ca norocul celorlalte surori era sa fie asa de frumos si numai ei ii spusese ca o sa i se intample ceea ce nu se mai auzise pana atunci pe lume. Si apoi o rodea la ficati calcarea poruncii tatalui lor. Ea incepu a lancezi. Si numai in cateva zile asa se schimbase, incat nu o mai cunosteai; din rumena si vesela ce era, ajunsese de se ofilise si nu-i mai intra nimeni in voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin gradina, d-a culege flori ca sa le puie la cap si d-a canta cu toatele cand erau la furca, ori la cusatura.

Intre acestea, tatal fetelor, imparatul, facuse o izbanda cum nu se astepta, biruind si gonind pe vrajmas. Si fiindca gandul ii era la fiicele sale, facu ce facu si se intoarse mai curand acasa. Lumea dupa lume iesise intru intampinarea lui, cu buciume, cu tobe si cu surle, inveselindu-se ca imparatul se intorcea biruitor. Cum ajunse, pana a nu merge acasa, imparatul dete lauda Domnului ca-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i infranse. Apoi, mergand acasa, fiicele ii iesira inainte. Bucuria lui crescu cand vazu ca fetele ii erau sanatoase. Fata cea mica se feri cat putu a nu se arata trista. Cu toate astea, nu dupa mult timp, imparatul baga de seama ca fie-sa cea mica din ce in ce slabea si se posomora. Indata ii trecu un fier ars prin inima, gandindu-se ca poate i-au calcat porunca. Si de unde sa nu fie asa?!

Ca sa se incredinteze, isi chema fetele, le intreba, poruncindu-le sa-i spuie drept. Ele marturisira. Se ferira insa d-a spune care din ele fusese indemnatoarea. Cum auzi imparatul una ca aceasta se tanguia in sine cu amar, si cat p-aci era sal biruie mahnirea. Isi tinu insa firea si cauta a-si mangaia fata care vedea ca se pierde. Ce s-a facut, s-a facut; vazu el ca o mie de vorbe un ban nu face. Incepuse a se cam uita intamplarea aceasta, cand, intr-o zi, se infatise la imparatul fiul unui imparat de la rasarit si-i ceru de sotie pe fata cea mai mare. Imparatul io dete cu multumire. Facura nunta infricosata si peste trei zile o petrecu cu cinste mare pana la otar. Peste putin, asa facu si cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de imparat de la apus.

Cu cat vedea ca se implinesc intocmai cele scrise in cartea ce citise, cu atata fata imparatului se intrista si mai mult. Ea nu mai voia sa manance, nu se mai gatea, nu mai iesea la plimbare; voia sa se lase sa moara mai bine, decat sa ajunga de batjocura lumii. Dara imparatul nu-i da ragaz sa puie in lucrare o fapta asa de nelegiuita, ci o mangaia cu fel de fel de povete. Mai trecu ce mai trecu si iata, mare, ca intr-o zi imparatul se pomeneste cu un porc mare ca intra in palatul lui si-i zice:
- Sanatate tie, imparate; sa fii rumen si voios ca rasaritul soarelui intr-o zi senina!
- Bine ai venit sanatos, prietene. Dar ce vant te aduce pe la noi?
- Am venit in petit, raspunse porcul.

Se mira imparatul cand auzi de la porc asa vorbe frumoase si indata isi dete cu parerea ca aci nu putea sa fie lucru curat. Ar fi voit s-o carmeasca imparatul spre a nu-i da fata de sotie; dara dupa ce auzi ca curtea si ulitile geme de porci, care venise cu petitorul, n-avu incotro si-i fagadui. Porcul nu se lasa numai pe fagaduiala, ci intra in vorba si se hotari ca nunta sa se faca peste o saptamana. Numai dupa ce priimi cuvant bun de la imparatul, porcul pleca. Pana una alta, imparatul isi povatui fata sa se supuie ursitei, daca asa a voit Dumnezeu. Apoi ii zise:

- Fata mea, cuvintele si purtarea cea inteleapta a acestui porc nu este de dobitoc; o data cu capul nu crez eu ca el sa se fi nascut porc. Trebuie sa fie vreo fermecatorie sau vreo alta dracie aci. insa tu sa fii ascultatoare, sa nu iesi din cuvantul lui; caci Dumnezeu nu te va lasa sa te chinuiesti mult timp.
- Daca dumneata, tata, gasesti cu cale asa, raspunse fata, te ascult si-mi pui nadejdea in Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Asa mi-a fost tristea; vaz eu ca n-am incotro. Intre acestea sosi si ziua nuntii. Cununia se facu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu sotia sa intr-o caruta imparateasca, porni la dansul acasa. Pe drum trebuia sa treaca pe langa un noroi mare; porcul porunci sa stea caruta; se dete jos si se tavali in noroi, pana se facu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei sa-l sarute. Biata fata, ce sa faca? Scoase batista, il sterse nitel la bot si-l saruta, gandindu-se sa asculte povetile tatalui sau.

Cand ajunsera acasa la porc, care era intr-o padure mare, se si insera. Sezura nitel de se odihnira de drum, cinara impreuna si se culcara. Peste noapte, fata imparatului simti ca langa ea era un om, iara nu un porc. Se mira. Insa isi aduse aminte de cuvintele tatane-sau si incepu a mai insufleti, plina de nadejde in ajutorul lui Dumnezeu. Porcul seara se dezbraca de pielea de porc, fara sa simta fata, si dimineata, pana a nu se destepta ea, el iara se imbraca cu dansa. Trecu o noapte, trecura doua, trecura mai multe nopti si fata nu se putea domiri cum se face de barbatu-sau ziua este porc si noaptea om. Pasamite el era fermecat, vrajit sa fie asa. Mai tarziu incepu a prinde dragoste de dansul, cand simti rodurile casatoriei; atat numai se mahnea ca nu stia ce o sa dea lumii peste cateva luni. Cand, intr-o zi, vazu trecand pe acolo o baba cloanta vrajitoare. Ea, care nu vazuse oameni de atata mare de timp, era jinduita, si o chema sa mai vorbeasca cu dansa cate ceva. Vrajitoarea ii spuse ca stie sa ghiceasca, sa dea leacuri si cate nagode toate.

- Asa sa traiesti, batranico, ia spune-mi, d-a minune ce are barbatu-meu de este ziua porc si noaptea, cand doarme langa mine, il simt ca este om?
- Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram sa ti-o spui eu mai inainte, caci nu de surda sunt ghicitoare. Sa-ti dea mamulica leacuri cari sa-i taie farmecele.
- Da-mi zau, mamusoara, si ti-oi plati cat mi-i cere, ca mi s-a urat cu el asa.
- Tine aicea, puisorul mamei, ata aceasta. Sa nu stie el de dansa, ca n-are leac. Sa te scoli cand doarme el, binisor, si sa i-o legi de piciorul stang, cat se poate de strans, si sa vezi, draga babii, ca dimineata ramane om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de platita cand voi afla ca o sa scapi de asa urgie. Mi se rupe, uite, baierile inimii de mila pentru dumneata, bobocelul mamei, si ma caiesc, ma caiesc, cum de sa nu aflu mai dinainte, ca sa-ti viu intru ajutor.

Dupa ce pleca zgripturoaica de vrajitoare, fata de imparat ascunse cu ingrijire ata; iara peste noapte se scula binisor, incat sa n-o simta nici maiastrele, si, cu inima tacainda, lega ata de piciorul barbatului sau. Cand sa stranga nodul, pac! se rupse ata, caci era putreda. Desteptandu-se, barbatul speriat ii zise:
- Ce-ai facut, nenorocito! Mai aveam trei zile, si scapam de spurcatele astea de vraji; acum cine stie cat voi mai avea sa port aceasta scarboasa piele de dobitoc. Si numai atunci vei da mana cu mine, cand vei rupe trei perechi de opinci de fier si cand vei toci un toiag de otel, cautandu-ma, ca eu ma duc. Zise sa se facu nevazut. Sarmana fata de imparat, cand se vazu singura cuc, unde incepu a plange si a se boci, de ti se rupea inima. Blestema cu foc si para pe afurisita de ghicitoare. Dara toate in zadar. Daca vazu ca n-o scoate la capatai cu tanguirea, se scula si pleca incotro va duce-o mila Domnului si dorul barbatului.
Ajungand intr-o cetate, porunci de-i facu trei perechi de opinci de fier si un toiag de otel, se gati de drum si se porni in calatorie, spre a-si gasi barbatul.

Se duse, se duse, peste noua mari, peste noua tari, trecu prin niste paduri mari cu bustenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei rasturnati si, de cate ori cadea, de atatea ori se si scula; ramurile copacilor o izbeau peste fata, crangurile ii zgariase mainile, si ea tot inainta, mergea, si indarat nu se uita. Cand, obosita de drum si de sarcina, abatuta de mahnire si cu nadejdea in inima, ajunse la o casuta. Pasamite acolo sedea santa Luna. Batu la portita, se ruga sa o lase inauntru sa se odihneasca nitel, mai cu seama ca ii si abatuse sa faca. Muma santei Lune avu mila de dansa si de suferintele sale; o priimi dara inauntru si o ingriji. Apoi o intreba:

- Cum se poate ca un om de pe alte taramuri sa razbeasca pana aci? Biata fata de imparat isi povesti atunci toate intamplarile si sfarsi zicand:
- Multumesc mai intai lui Dumnezeu ca mi-a indreptat pasii catre acest loc, si al doilea dumitale, ca nu m-ai lasat sa pier la ceasul nasterii. Acum te mai rog sa-mi spui, nu care cumva santa Luna, fiica dumitale, stie pe unde s-ar afla barbatul meu?
- Nu poate sa stie, draga mea, ii raspunse muma santei Lune, dar du-te incolo, spre rasarit, pana vei ajunge la santul Soare; poate el sa stie ceva.

Ii dete sa manance o gaina fripta si ii zise sa bage de seama sa nu piarza nici un oscior, ca-i va fi de mare trebuinta. Dupa ce mai multumi inca o data de buna gazduire si de povetele cele folositoare si dupa ce lepada o pereche de opinci care se sparsese, incalta altele, puse oscioarele gainei intr-o legatura, lua in brate copilasul si toiagul in mana si o porni iarasi la drum. Merse, merse, prin niste campii numai de nisip; asa de greu era drumul, incat facea doi pasi inainte si unul inapoi; se lupta, se lupta si scapa de asta campie, apoi trecu prin niste munti nalti, coltorosi si scorborosi; sarea din bolovan in bolovan si din colt in colt. Cand ajungea pe cate un piept de munte ses, i se parea ca apuca pe Dumnezeu de un picior; si dupa ce se odihnea cate nitel, iar o lua la drum, si tot inainte mergea. Glodurile, coltii de munte, care erau tot de cremene, atat ii zgariase picioarele, genunchii si coatele, incat erau numai sange; caci trebuie sa va spun ca muntii erau nalti, incat intreceau norii, si pe unde nu erau prapastii peste care trebuia sa sara, nu putea merge altfel decat suindu-se pe branci si ajutandu-se cu toiagul.

In cele de pe urma, statuta de osteneala, ajunse la niste palaturi. Acolo sedea Soarele. Batu la poarta si se ruga sa o priimeasca. Muma Soarelui o priimi si se mira cand vazu om de pe alte taramuri pe acolo si planse de mila ei, cand ii povesti intamplarile. Apoi, dupa ce-i fagadui ca va intreba pe fiu-sau despre barbatul ei o ascunse in pivnita, ca sa n-o simta Soarele cand o veni acasa, ca seara se intoarce totdauna suparat. A doua zi afla fata de imparat ca era s-o pata, fiindca Soarele cam mirosise a om de pe alta lume. Dar muma-sa il linisti cu vorbe bune, zicandu-i ca sunt pareri. Fiica de imparat prinse curagi cand vazu cu cata bunatate este priimita si intreba:

- Bine, frate draga, cum se poate ca Soarele sa fie suparat, el care este atat de frumos si face atata bine muritorilor?
- Iaca pentru ce, raspunse muma Soarelui; el dimineata sta in poarta raiului, si atunci este vesel, vesel si rade la toata lumea. Peste zi este plin de scarba, fiindca vede toate necuratiile oamenilor si d-aia isi lasa arsita asa de cu zapuseala; iara seara este mahnit si suparat, fiindca sta in poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasa. Ii mai spuse ca l-a intrebat despre barbatul ei si fiu-sau ii raspunse ca nu stie de seama lui nimic, fiindca, de va sedea in vro padure deasa si mare, vederea lui nu poate strabate prin toate colturile si afundaturile, ci ca alta nadejde nu e, decat sa mearga la Vant. Ii dete si acolo o gaina sa manance si ii zise sa pastreze oscioarele cu ingrijire.

Dupa ce lepada a doua pereche de opinci, car se sparsese si acelea, lua legatura cu oscioarele, copilul in brate si toiagul in mana si porni spre Vant. In calea aceasta intalni niste greutati si mai mari, caci dete, una dupa alta, peste munti de cremene din care tasnea flacari de foc, peste paduri nemaiumblate si peste campii de gheata cu nameti de zapada. P-aci, p-aci, era sa se prapadeasca, biata femeie; insa, cu staruinta ei si cu ajutorul lui Dumnezeu, birui si aceste greutati mari, si ajunse la o vagauna care era intr-un colt de munte, mare de putea sa intre sapte cetati intr-insa. Acolo sedea Vantul. Gardul care o inconjura avea o portita. Batu si se ruga sa o priimeasca. Muma Vantului avu mila de dansa si o priimi sa se odihneasca. Ca si la Soare, fu ascunsa, ca sa nu o simta Vantul.

A doua zi ii spuse ca barbatul sau locuia intr-o padure mare si deasa, pe unde nu ajunsese toporul inca; ca acolo si-a facut un fel de casa, gramadind busteni unul peste altul si impletindu-i cu nuiele, unde traia singur-singurel, de teama oamenilor rai. Dupa ce ii dete si aci o gaina de manca si ii zise sa pastreze oscioarele, muma Vantului o povatui sa se ia dupa drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, si sa mearga, sa mearga pana va ajunge. Asa si facu. Dupa ce multumi cu lacrami de bucurie pentru buna gazduire si pentru vestea cea buna, porni la drum. Biata femeie noptile le facea zi. Nu i se mai alegea nici de mancare, nici de odihna, atata dor si foc avea sa-si gaseasca barbatul pe care ursita i-l dedese. Merse, merse pana ce i se sparse si opincile aceste. Le lepada si incepu a merge cu picioarele goale. Nu cauta gloduri, nu baga seama la ghimpii ce-i intra in picioare, nici la loviturile ce suferea cand se impiedica de vreo piatra.

In cele de pe urma ajunse la o poiana verde si frumoasa pe marginea unei paduri. Acum se mai inveseli si sufletul ei, cand vazu floricelele si iarba cea moale. Statu si se odihni nitel. Apoi, vazand pasarelele cate doua-doua pe ramurelele copaceilor, se incinse focul intr-insa de dorul barbatului sau, incepu a plange cu amar si, cu copilul in brate si cu legatura cu oscioarele pe umar, porni iarasi. Intra in padure. Nu se uita nici la iarba cea verde si frumoasa ce-i mangaia picioarele, nu voia sa asculte nici la pasarelele ce ciripeau de te asurzea, nu cauta nici la floricelele ce se ascundeau prin desisurile crangurilor, ci mergea dibuind prin padure. Ea bagase de seama ca aceasta trebuie sa fie padurea in care locuia barbatul sau, dupa semnele ce-i spusese muma Vantului.

Trei zile si trei nopti orbacai prin padure si nu putu afla nimic. Atat de mult era rupta de osteneala, incat cazu si ramase acolo o zi s-o noapte fara se se miste, fara sa bea si sa manance ceva. In cele mai de pe urma, isi puse toate puterile, se scula, si asa, sovaind, cerca sa umble sprijinindu-se in toiagul sau, dara ii fu cu neputinta, caci si acesta se tocise, incat nu mai era de nici o trebuinta. Insa de mila copilului, care nu mai gasea lapte la pieptul ei, de dorul barbatului, pe care il cauta cu credinta la Dumnezeu, porni asa cum putu. Nu mai facu zece pasi si zari catre un desis un fel de casa precum ii spusese muma Vantului. Porni intr-acolo si abia, abia ajunse. Acea casa n-avea nici ferestre, nici usa. Pasamite usa era pe dasupra. Ii dete ocol. Scara nu era.

Ce sa faca? Voia sa intre. Se gandi, se razgandi; se cerca sa se suie – in zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul intristarea: cum se poate sa se lase ea sa se inece tocmai la mal. Cand, isi aduse aminte de oscioarele de gaina ce le purtase atata cale si-si zise: nu se poate sa mi se fi zis de florile marului sa pastrez aceste oscioare, ci ca imi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legatura ce o avea, se socoti nitel, mai cugeta si, luand doua din aceste oscioare, le puse varf in varf si vazu ca se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, si vazu ca se lipira si acelea. Facu deci, din oscioare, doi drugi cat casa de inalti. Ii rezema de casa la o departare de o palma domneasca unul de altul. Dupa aceea puse iarasi capatai la capatai celelalte oscioare si facu niste druguleti mici, fiecare puindu-i d-a curmezisul pe drugii cei mari, inchipui treptele unei scari; cum punea aceste trepte, se lipeau si ele. Si astfel unul cate unul puse pana sus. Cum punea o treapta, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, pana unde ii ajunse. Cand, tocmai sus in varful scarii, nu-i ajungea sa mai faca o treapta.

Ce sa faca? Fara asta treapta nu se putea. Pasamite ea pierduse un oscior. Sa stea acolo, era peste poate. Sa nu intre inauntru ii era ciuda. Se apuca si-si taie degetul cel mic, si cum il puse acolo se lipi. Lua copilul in brate se urca din nou si intra in casa. Aci se mira ea de buna randuiala ce gasi. Se apuca si ea si mai deretica oleaca. Apoi mai rasufla nitel, puse copilul intr-o albie ce gasi si o aseza pe pat. Cand veni barbatu-sau, se sperie de ceea ce vazu. Parca nu-i venea sa creaza ochilor sai, tot uitandu-se la scara de oscioare si la degetul din varful scarii. Frica lui era sa nu fie iara niscaiva farmece, si cat p-aci era sa-si paraseasca casa, dara Dumnezeu ii dete in gand sa intre. Atunci, facandu-se un porumbel, ca sa nu se lipeasca farmecele de el, zbura pe dasupra fara sa se atinga de scara si intra inauntru in zbor. Acolo vazu o femeie ingrijind de un copil.

El isi aduse aminte atunci ca femeia sa era insarcinata cand plecase de la ea, si unde il coprinse un dor de dansa si o mila, gandindu-se la cate trebuia sa fi patit ea pana sa dea cu mana de dansul, incat se facu numaidecat om. Cat p-aci era sa n-o cunoasca; atat de mult se schimbase din pricina suferintelor si a necazurilor. Fata de imparat cum il vazu, se scula in sus si ii tacaia inima de frica, fiindca ea nu-l cunostea. Dupa ce el i se facu cunoscut, ea nu se cai, ba si uita tot ce suferise. El era un barbat ca un brad de frumos. Se puse deci la vorba. Ea ii povesti toate intamplarile, iara el planse de mila ei. Apoi incepu si el a spune:

- Eu, zise el, sunt fiu de imparat. La un razboi ce avu tata-meu cu niste zmei, vecini ai lui, care erau foarte rai si-i tot calcau mosia, am omorat pe cel mai mic. Pasamite, ursita te fagaduise lui. Atunci ma-sa, care era o vrajitoare de inchega si apele cu farmecele ei, ma blestema sa port pielea acelui scarbos dobitoc, cu gand ca sa nu ajung sa mi te iau eu. Dumnezeu i-a stat impotriva, si eu te-am luat. Baba care ti-a dat ata sa mi-o legi de picior era ea. Si de unde mai aveam trei zile sa scap de blestem, am fost silit sa port inca trei ani starvul porcului. Acum, fiindca tu ai suferit pentru mine si eu pentru tine, sa dam lauda Domnului si sa ne intoarcem la parintii nostri. Fara tine eram hotarat sa traiesc ca un pustnic, d-aia si mi-am ales acest loc pustiu si mi-am facut casa asta asa, ca pui de om sa nu mai poata razbi la mine.

Apoi se imbratisara de bucurie si se fagaduira ca amandoi sa uite necazurile trecute. A doua zi de dimineata se sculara si pornira amandoi mai intai la imparatul, tatal lui. Cand se auzi de venirea lui si a sotiei sale, toata lumea plangea de bucurie ca ii vedea. Iara tatal si muma lui ii imbratise strans, si tinura veseliile trei zile si trei nopti. Apoi merse si la imparatul, tatal femeii lui. El cat p-aci era sa-si iasa din minti de bucurie, cand ii vazu. Asculta povestindu-i-se intamplarile lor. Apoi zise fie-sei:
- Ti-am spus eu ca nu credeam sa se fi nascut porc acel dobitoc ce te-a cerut de sotie? Si bine ai facut, fata mea, de m-ai ascultat. Si fiindca era si batran, si mostenitori n-avea, se cobori din scaunul imparatiei sale si ii puse pe dansii. Iara ei domnira cum se domneste cand imparatii trec prin fel de fel de ispite, necazuri si nevoi. Si de n-or fi murit, traiesc si astazi, domnind in pace. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

read comments (0)

de Petre Ispirescu

A fost odata un imparat evlavios si bun. El avea trei feciori. Pe langa multe bunatati ce facuse oamenilor din imparatia lui, a ridicat si o monastire de care sa se duca pomina. A impodobit-o cu aur, cu pietre nestemate si cu tot ceea ce mesterii din acea tara au socotit mai scump si mai frumos. O multime de stalpi de marmura si poleiti erau prin biserica si pe dinaintea ei. Zugravelele cele mai pretioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun si mari cat donita, cartile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cat se bucura imparatul de frumusetea ei, cu atat se intrista ca nu putea sa o savarseasca pe deplin, caci turnul se surpa. “Cum se poate, zise imparatul, sa nu pot sfarsi asta santa biserica? Iata am cheltuit toata starea, si ea nu este inca tarnosita.”

Si dete sfara in tara ca orice mester se va gasi care sa poata sa-i ridice turnul, sa stie ca va dobandi de la dansul mari daruri si boierie. Pe langa acestea, porunca dete ca in toate bisericile sa se faca rugaciuni si privegheri, ca sa se indure milostivul Dumnezeu a-i trimete un mester bun.Iara a treia noapte visa imparatul ca daca va aduce cineva pasarea maiastra de pe taramul celalalt si sa-i aseze cuibul in turn, se va putea face monastirea desavarsit.Spuse fiilor acest vis, iara ei se intreceau care de care sa plece mai-nainte, si sa se inchine cu slujba la tata-sau imparatul. Atunci imparatul le zise:
- Eu vaz, fetii mei, ca toti aveti dorinta de a va face datoria catre Dumnezeu; insa nu va puteti duce toti deodata. Acum sa se duca fiul meu cel mai mare; si daca nu va putea el sa izbuteasca, sa se duca altul, si tot asa pe rand, pana cand Dumnezeu isi va arata mila lui catre noi.Copiii tacura si se supusera; iara feciorul cel mare al imparatului se gati de drum. Merse ce merse si daca trecu de hotarele tatalui sau, stete sa conaceasca intr-o dumbrava frumoasa. Dupa ce facu focul, sta acolo pana sa se gateasca mancarea, cand vazu deodata inaintea lui un vulpoi care il ruga sa-si lege ogarul, sa-i dea si lui un codru de paine, un pahar de vin si sa-l lase sa se incalzeasca si el la al foc. Fiul imparatului, in loc sa asculte rugaciunea, dete drumul ogarului, care se lua dupa dansul. Atunci vulpoiul facu un semn asupra lui si il schimba in stana de piatra.

Vazand imparatul ca fiul sau cel mare nu se mai intoarce asculta rugaciunea fiului celui mijlociu, si ii dete voie sa mearga si dansul. Acesta, dupa ce se gati si isi lua merinde de drum, porni si dansul. La locul unde se impietrise frate-sau, pati ca dansul; fiindca nu voi sa dea ascultare rugaciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia sa-l prinza ca sa-i ia pielea.Imparatul se puse pe ganduri vazand ca dupa atata mare de timp nu se mai intoarse fiii sai nici cu pasarea maiastra, nici fara dansa, cand fiul cel mai mic ii zise:
- Tata, iata este acum destul timp de cand fratii mei cei mari au plecat sa aduca pasarea maiastra si nu s-au mai intors nici cu isprava, nici fara isprava. Sa-mi dai bani de cheltuiala. Si haine de primeneala, ca sa-mi cerc si eu norocul. Si de voi izbuti, te vei bucura, tata, ca ti se implineste dorinta, iara de nu, eu nu voi suferi nici o umilinta.
- Fratii tai cei mari, zise imparatul, dupa cum se vede, n-au putut sa faca nimic spre a aduce acea pasare maiastra, ba poate sa-si fi rapus capetele, deoarece sunt dusi de atata timp si nu se mai intoarce nici unul. Eu sunt batran de aci inainte; daca vei lipsi si tu, cine sa-mi dea ajutor la greutatile imparatiei, si daca voi muri, cine sa se suie pe scaunul meu, daca nu tu, fiul meu? Ramai aci, dragul tatei, nu te mai duce.
- Domnia ta, tata, stii prea bine ca n-am iesit din poruncile imparatiei tale nici cat negru sub unghie; si daca acum cutez a starui in rugaciunea mea, este numai ca voiesc, dac-as putea, sa implinesc o dorinta care nu da odihna sufletului mariei tale, dorinta pe care te silesti de multi ani si cu mari cheltuieli sa o implinesti.

Dupa multe rugaciuni si staruinta, imparatul se indupleca si-i dete voie. Isi alese calul ce-i placu din grajdul imparatesc, un ogar sa-l aiba de tovaras, isi lua merinde de ajuns si pleca.
Dupa trecere de oarecare timp, sosira amandoi fiii cei mai mari ai imparatului, aducand cu sine-le pasarea maiastra si o roaba pe care o facura gainareasa. Toata lumea se mira de frumusetea acelei pasari, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei straluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpa; pasarea se aseza in acel turn cu cuibul ei. Un lucru se baga de seama; pasarea se parea a fi muta, caci nu da nici un viers, si toti cati o vedea o cainea cum de o asa pasare frumoasa si mandra sa nu aiba viers, pentru care si imparatul, cu toata bucuria ce avea pentru biserica si turnul ei, se mahnea ca pasarea nu-i canta.Locuitorii incepusera a uita de fiul imparatului cel mic: atata de multa bucurie aveau ei ca li se adusese pasarea maiastra, ceea ce oprise turnul de a se surpa, si astfel biserica se putuse face cu desavarsire; numai imparatul se mahnea in sufletul sau ca nu este fata si fiul sau cel mic care sa se impartaseasca de bucuria poporului sau; cand intr-una din zile veni gainareasa si-i zise:

- Marite imparate, sa-ti fie fata luminata, toata cetatea se minuneaza de viersul pasarii maiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineata in biserica, pasarea a inceput sa cante de sa se sparga, si este asa de vesela, incat pare ca nu o incape locul. Asta este a doua oara de cand, cum intra acel cioban in biserica, pasarea nu mai conteneste de a canta; cum iese el, ea tace.
- Sa se aduca acel cioban inaintea mea chiar acum.
- Maria ta, dupa cum se vede, ciobanul este strain, caci nimeni nu-l cunoaste. Fiii mariei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici sa-l prinza.
- Taci! zise imparatul, nu vorbi de fiii mei, caci nu ti se cuvine tie sa te atingi de ei.

Imparatul puse si el cativa slujbasi sa pandeasca pe sub ascuns si, cum va vedea pe ciobanul care, cand va intra in biserica, pasarea va canta, sa puna mana pe dansul si sa-l aduca inaintea lui. Nu s-a multumit pe atat, ci si insusi s-a dus la biserica in sarbatoarea cea mai apropiata ca sa auza cu urechile sale cantecul cel minunat al pasarei, si sa vaza cu ochii sai pe acel pastor tanar; si, de n-ar fi fost de fata, s-ar fi intamplat o lupta crancena intre slujitorii sai si oamenii pusi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul sa puna mana pe cioban. Atunci porunci imparatul sa aduca pe acel pastor cu omenie la palatul sau, pentru ca nu stiu ce simti imparatul in inima cand il vazu asa de tanar, bland, smerit si cu boiul de voinic. Dupa ce iesi de la biserica, imparatul se duse drept la palat, pentru ca inima ii zicea ca trebuie sa fie ceva de ciobanul acela. Cum il vazu imparatul, ii zise:

- Ia spune-mi, flacaule, din ce parte de loc esti? Ai parinti, si cum s-a intamplat de ai venit p-aci?
- Istoria mea, luminate imparate, este lunga. Parinti am, asemenea si frati. Ca sa-ti povestesc cum am venit p-aici si din ce parte de loc sunt, imi trebuie mai mult timp. Dara daca vointa mariei tale este sa stii, sunt gata a ma supune. Chiar maine pana in ziua voi veni la maria ta pentru aceasta. Acum este tarziu.
- Bine, voinice; maine in revarsat de ziori te astept.A doua zi dis-de-dimineata, ciobanul veni si astepta porunca imparatului; iara imparatul, cum auzi ca a venit pastorul cu pricina, il chema inaintea lui.
- Ia spune-mi, flacaule, ce este cauza de canta pasarea maiastra, cum pui tu piciorul in biserica, si tace, daca iesi?
- Ca sa stii aceasta si altele, luminate imparate, lasa-ma sa-ti povestesc toata istoria mea.
- Iaca te ascult, povesteste-mi tot ce vei voi.Atunci ciobanul incepu:
- Am tata si frati. Am plecat din casa parinteasca ca sa fac o fapta care sa veseleasca pe tata, caci el era trist ca nu putea sa-si implineasca dorinta. Dupa o calatorie de cateva zile, am ajuns la o campie frumoasa, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit sa conacesc. Mi-am facut un focsor bun, am scos merindele ce aveam si, cand era sa ma pui la masa, ma trezesc cu un vulpoi langa mine. Nu stiu nici de unde, nici pe unde veni, ca eu nu l-am vazut. Pare ca iesi din pamant.

“Fa bine, ma rog, imi zise, si lasa-ma sa ma incalzesc si eu la focul tau, ca uite, tremur de-mi clantanesc dintii in gura. Da-mi si o bucata de paine si un pahar de vin sa-mi potolesc a foame si sete care ma chinuiesc. Si ca sa mananc in liniste si sa ma pot incalzi fara frica, leaga-ti ogarul.” “Prea bine, ii zisei, poftim de te incalzeste; iata merindetele mele, si plosca mea, mananca si bea cat vei pofti.” Apoi am legat ogarul si am sezut amandoi langa foc, povestind. Din una din alta, ii spusei unde ma duc; ba inca il si rugai daca stie ceva sa-mi spuie cum sa fac, cum sa dreg, sa-mi implinesc slujba cu care m-am insarcinat de buna-voia mea.

“Cat pentru asta, imi zise vulpoiul, fii pe pace. Maine de dimineata plecam amandoi, si daca nu te-ai face eu sa izbutesti, sa nu-mi mai zici pe nume.” Sezuram la foc, ne ospataram ca niste prieteni; apoi vulpoiul isi lua noapte buna si pieri ca o naluca. Ma ciudeam in mine cum de sa nu-l vaz incotro a apucat, si tot framantandu-mi mintea sa stiu cum a venit si cum s-a dus fara sa bag de seama, am adormit. Cand a venit a doua zi in faptul zilei, m-a gasit minunandu-ma de niste stane de piatra ce inchipuiau doi oameni, doi cai si doi ogari. De cum il vazui, ne gatiram de duca. Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap si se facu un voinic, stii colea, cum ti-e drag sa te uiti la el. Pe cale imi spuse ca locul unde am mas noaptea trecuta era mosia lui, ca este insurat, ca are copii, ca el era blestemat sa poarte corpul de vulpoi pana cand un om va avea mila de el, ii va priimi sa se incalzeasca cu dansul la un foc, ii va da un codru de paine si un pahar cu vin; ca eu am fost acel om, ca acum este dezlegat de blestem si ca de aceea va merge cu mine, si nu ma va lasa singur pana ce nu voi ajunge la izbanda.

Imi paru bine de asta intamplare, si asa noi merseram, zi de vara pana-n seara, si ajunseram la o poiana, unde maseram peste noapte. Tovarasul meu de calatorie imi spuse ca a doua zi avem sa trecem pe hotarul unor zmei, ca acolo credea el ca voi gasi ceea ce cautam. A doua zi am inaintat pe mosia zmeilor, dat tot cam cu teama, cand, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mandrete ce am vazut acolo nu se poate povesti. Gradina cu fel de fel de flori si de pomi; casele invalite cu argint care stralucea la soare ca oglinda, paretii era impodobiti cu chipuri si flori sapate, iara ciubucele erau poleite; fantani care aruncau apa in sus. Avuram parte ca zmeii nu erau acasa cand am ajuns acolo. Furam intampinati in pragul portii de o fata frumoasa, frumoasa, de pare ca era facuta din zahar, care ne zise sa nu calcam in curte, in lipsa zmeilor, ca nu e bine de noi; apoi lacrama de bucurie ca a mai vazut oameni de pe taramul de unde a furat-o zmeii.

Intreband-o despre lucrul ce cautam, ne-a spus ca se afla la alti zmei, rude ale zmeilor pe mosia carora eram. “Duceti-va, ne zise ea, ca cu ajutorul lui Dumnezeu, nadajduiesc sa izbanditi, si intorcandu-va, luati-ma si pe mine.” Dupa ce ne invata cum sa facem sa intram in curtea zmeilor si cum sa lucram, ma jura pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca sa nu o las la zmei, ci sa o iau; iara noi ne-am dus. Ce e drept, si mie imi placu fata, de cum o vazui. Si ajungand la hotarul celorlalti zmei, am stat de ne-am odihnit. Iara in revarsat de ziori, am pornit pe taramul zmeilor, si am ajuns cam aproape de namiezi la palaturile lor, care erau si mai frumoase decat ale celor dintai. Cum am descalecat, m-am dus la grajd, iara tovarasul meu s-a intors inapoi; fiindca asa ne invatase fata. Caii erau la iesle. Unul din ei a intors capul si s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumutat si i-am pus fraul in cap. Apoi incalecand, da-ncalarele am luat colivia cu pasarea maiastra care era in pridvor.

- Tu ai luat pasarea maiastra? zise imparatul; tu esti fiul meu pe care toata lumea il tine de pierdut?
- Asa, tata.Si dupa ce saruta mana imparatului, il ruga sa porunceasca a se aduce de fata gainareasa.Daca veni gainareasa, ciobanul zise:
- Asta este fata de care iti spusei.
- Cum se poate? raspunse imparatul. Dara cum a ajuns gainareasa?
- Asta ti-o va spune ea; caci eu nu stiu. Si asa cum zisei, incepu el a povesti, dupa ce inhatai colivia si o luai la sanatoasa cu bidiviul luat de la zmei, incepura sa nincheze caii ceilalti si sa faca un zgomot de ti se facea parul maciuca; iara eu imi tineam firea. Unde se luara zmeii dupa mine, si fugi, si fugi, pana ce ajunsei la tovarasul care ma astepta la hotar; si daca nu era el, puneau zmeii mana pe mine si cine stie ce se alegea de capul meu.

Tovarasul meu insa intinse mana si racni o data la dansii: stati! Iara ei pare ca fura de piatra de cand lumea; nici un pas nu mai facura inainte. Dupa ce ma lua in brate si ma saruta, se mira si el de frumusetea pasarei. Zmeii insa umbla cu sosele, cu momele, sa-mi ia pasarea, fagaduindu-mi cate in luna si in soare; daca vazura ca nu ma poate indupleca, ma ruga ca barim calul sa li-l dau; in sfarsit, vazui eu ca nu e bine sa-i las tocmai de tot mahniti, le-am dat calul, si eu am plecat cu tovarasul meu si cu pasarea; iara zmeilor li se scurgeau ochii dupa dansa.Ajungand la palaturile celorlalti zmei, fata ne astepta in poarta; plesni de trei ori cu un bici si tot palatul se facu un mar, pe care ea il lua; iara eu o inhatai de mijloc si pe ici ti-e drumul.

Aoleu! dara zmeii cand simtira! unde veneau cu o falca in cer si cu una in pamant, si unde racneau de-ti ingheta sangele in vine. Eu imi facui curagi, detei pinteni calului si impreuna cu tovarasul meu fugeam ca vantul; zmeii insa veneau ca gandul. Daca vazu tovarasul meu asa si ca nu este chip a scapa cu fata curata, se opri in loc, ameninta asupra lor si se facura stane de piatra. Iara noi ne urmaram calatoria venind pana iarasi in campia de unde plecasem, adica pe mosia vulpoiului. Dupa ce ne-am odihnit si am dat multumita Domnului ca am terminat cu bine asta treaba, l-am intrebat ce insemna acele stane de piatra. Atunci el imi zise:
“De vei sti, te vei cai; de nu vei sti, iarasi te vei cai.”
“Spune-mi, te rog”, ii zisei.
“Acestia sunt fratii tai, imi raspunse. Ei, in loc sa faca ca tine, sa priimeasca cu dragoste rugaciunea mea, asmutara ogarii dupa mine, ceea ce imi prelungi scarbosul blestem de a purta lesul vulpoiului; iara eu ii impietrii”.
“Pentru dragostea mea, rogu-te, ii zisei eu, si pentru prietenia ce am legat, fa-i iara oameni cum au fost.”
“Mult mi-e draga prietenia ta, raspunse el, si de aceea fie dupa voia ta; dara o sa te caiesti.”

Si intr-un minut nu stiu ce facu din mana, ca deodata pietrele acele se scuturara si fratii mei ramasera in mirare vazandu-se fata cu noi. Ne luaram ziua buna de la tovarasul meu si plecaram sa ne intoarcem acasa. Pasamite, fratii mei imi cocea turta. “Frate, imi zisera ei, dupa ce calatoriram catva, am obosit de atata drum; caldura este mare; aide ici la un elesteu pe care il stim noi, sa bem cate nitica apa, sa ne racorim.” Am ascultat si am mers. Bau cel mare, bau si cel mijlociu; iara cand era sa beau si eu, cum eram pus pe branci pe marginea elesteului ca sa ajung cu gura la apa, cum facusera si ei, ma trezii cu o usturime grozava la amandoua picioarele; cand sa ma intorc sa vaz ce este pricina, nu ma mai putui scula in picioare; mi le taiasera fratii mei, si-si catau de drum, fara a mai asculta la rugaciunile si vaietele mele.
Trei zile si trei nopti am mas acolo prinprejurul elesteului. Calul eu, biet, cand vedea ca vine cate un balaur la mine, ma lua cu dintii de pe la spate, de haine, si fugea incotro vedea cu ochii, si azvarlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiara salbatica.

In sfarsit a patra zi am dat peste un orb care orbacaia si el pe dibuite. “Cine este acolo?” intrebai eu. “Un biet neputincios”, raspunse el. Si dupa ce imi spuse cum fratii i-a scos ochii, din pizma, i-am povestit si eu cum mi-a taiat fratii picioarele. Atunci el imi zise: “Stii ce? Aide sa ne prindem frati de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; sa te port in spinare. Eu sa umblu pentru tine; tu sa vezi pentru mine. Eu stiu ca p-aci prin vecinatate este o scorpie mare. Cu sangele ei se poate vindeca orice boala ar fi”. M-am invoit cu dansul la aceasta si am mers pana am dat de locuinta scorpiei. Ea nu era acasa. Orbul ma aseza dupa use si imi zise ca sa dau cu sabia sa o tai, cum va intra; iara el se ascunse dupa soba. Nu asteptaram mult si iata scorpia venea suparata, fiindca simtise ca-i calcase cineva casa. Cum o vazui, inima se facuse cat un purice in mine, iara cand intra pe usa, asteptai pana sa-mi vie bine, si unde dedei o data cu sete, incat dintr-o lovitura ii taiai catetrele capetele.

Ma unsei numaidecat cu sangele ei cald, si cum atinsei picioarele la loc, se lipira de parca fusese acolo de cand lumea. Unsei si pe orb, si ii veni vederile ca mainainte. Dupa ce multumiram lui Dumnezeu, plecaram fiecare la ale noastre. N-am voit sa viu d-a dreptul acasa, ci am socotit mai bine sa ma bag cioban si sa las ca Dumnezeu sa aduca lucrurile asa incat sa se dovedeasca vinovatul. Nu m-am inselat in credinta mea, ca iata puterea lui mare este si judecata lui dreapta.
- Spune si tu, zise imparatul gainaresei, cum de ai ajuns gainareasa si roaba?
- Dupa ce a taiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai imparatiei tale ma luara unul pe mine si altul pasarea maiastra. Eu plangeam de ma topeam, ca ma despartea de fiul cel mic al mariei tale, pe care imi era drag sa-l privesc, fiindca-l vazusem ca e un pui de romanas. Ei ma silira sa ma iubesc cu unul din ei, imi fagadui ca ma va lua de sotie cum voi ajunge la curtea imparateasca. Dupa ce m-am impotrivit la toate siluirile ce amandoi voiau sa-mi faca, am priimit mai bine sa fiu roaba si gainareasa la curtea imparatiei tale, decat sa ma duc aiurea, fiindca stiam ca Dumnezeu nu va lasa sa se prapadeasca acela care a umblat cu dreptatea in san, si acum, multumesc lui Dumnezeu ca mi-a aratat cum fapta buna nu moare niciodata.

- Poti tu sa-mi dovedesti, intreba imparatul, ca tu esti acea fata si nu alta?
- Acest mar, zise ea, pe care il scoase din san, poate sa incredinteze pe orisicine ca eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au stiut de dansul, ca mi l-ar fi luat, si nu m-as mai fi intalnit cu dansul. Atunci, iesind afara, plesni dintr-o biciusca de trei ori asupra marului si unde se ridica niste palaturi, incat in toata imparatia nu se gasea altele ca acelea. Imparatul ramase si el in mirare. Si voind a sarbatori venirea fiului celui mic, acesta zise:
- Tata, inainte de a multumi lui Dumnezeu ca m-am intors sanatos, sa mergem catesitrei fratii inaintea lui la judecata. Imparatul n-avu ce zice. Se adusera fratii inaintea imparatului, carii detera in genunchi si cerura iertare de la fratele cel mai mic. El le zise:
- Daca Dumnezeu va va ierta, iertati sa fiti si de la mine. Neavand incotro, se dusera inaintea bisericii si pusera trei uleie departate deopotriva unul de altul. Intrara fiecare cu picioarele in cate unul, si aruncara cu prastia in sus cate o piatra; pietrele fratilor celor mari se intoarsera si lovira pe fiecare in cap cu asa tarie, incat ramasera morti. Piatra insa a fiului celui mic de imparat cazu dinaintea lui. Lumea se adunse de se uita la asta judecata dumnezeiasca, iar imparatul, dupa ce facu nunta si-si insoti copilul cu gainareasa, se cobori de pe tron si puse pe fiul sau in locu-i, care, daca o fi traind, imparateste si pana azi. Eram si eu fata la acele intamplari, pe care le povestesc acum celor ce ma asculta.

read comments (0)